The 1987 ‘Raising Arizona‘ is the second feature film written and directed by the Coen brothers. The first film, ‘Blood Simple’ had impressed but also disturbed many of the viewers with the combination of strange or banal characters doing extreme things, with the comic or dramatic situations often resolved with realistic and refined violence. The two filmmakers had been criticized that their characters were almost all negative – criminals or immoral. ‘Raising Arizona‘ tries a diametrically opposite approach. Almost all the characters are positive, the only exception being a murderous thug who rides a motorcycle and who could very well just be the materialization of a nightmare of the main hero of the film. That’s not to say that the plot of the film isn’t full of strange happenings, chases, beatings and crimes of all kinds. But the approach is comical and empathetic, and this is one of the Coen brothers films that comes closest to the feel-good genre . It is also a film that already has the clear imprint of the style of films that the two brothers would make for the next almost 40 years.
Hi is a recidivist supermarket robber. Ed is the cop who takes Hi’s mugshot arrest photos and fingerprints so many times that she ends falling in love with him and convincing him to become an honest man after they marry. Life as honest newlyweds isn’t easy, though, especially when the couple discover they can’t have children or adopt because of Hi’s criminal record. Since most of the the Coen brothers’ characters have an atrophied moral sense, kidnapping one of the quintuplets of a wealthy couple seems like a reasonable solution. Kidnapping the baby proves to be the easiest part.
‘Raising Arizona‘ is a well written and excellently executed action comedy. As we can expect, the baby wins the hearts of the viewers and of the villains who kidnap him. Nicolas Cage seems to be playing a role that is a prelude to his later Nicolas-Cage-with-a-shaggy-hairstyle roles. Here he is young, full of humor and in love with the character played by Holly Hunter. How could he not be in love? Two more of my favorite actors appear in the well-chosen cast: John Goodman and Frances McDormand, the latter in a small role but showing that she was present in the casts of the Coen brothers from their first films, building the career that has brought her 4 Academy awards and counting. Cultural and cinematic references, from character names to entire scenes abound and beg to be discovered and savored. ‘Raising Arizona‘ was in 1987 and is still in 2024 quality summer and all-season entertainment.
Director Bille August‘s ‘Smilla’s Sense of Snow‘ (1997) should have had every reason to be a standout film. The script brings a successful novel by Peter Høeg to the big screen. The story belongs to a cinematographic genre – techno-thriller – which is successful with the public. The cast is excellent and includes a female star – Julia Ormond – then in the prime of her career, who is given a complex role that combines action with psychological analysis of a very interesting character. And yet, the film fails to live up to its potential and ambitions. What starts out interesting and complex ends up like another action movie. As if something was lost along the way.
The film’s heroine, Smilla Jaspersen, is half Inuit, originally from Greenland. Her mother died when she was 6 and she was raised by her father. A brilliant mathematician and ice researcher, she still can’t find her place either in her career or in her personal life. At 30+ years old, she is single and out of work, when a strange accident happens in the apartment block in Copenhagen where she lives. A little fatherless boy from an Inuit family, whom Smilla had befriended, falls to his death from the roof of the house. The incident is classified as an accident, but many details do not seem right to Smilla. What was a child suffering from dizziness and fear of heights looking for on the roof? If this was just an accident, why was he being autopsied and sampled for biopsy? The questions she asks seem to be uncomfortable for the police but also for the company that had hired the boy’s father, a big concern that dealt with mineral exploration in Greenland. A neighbor who seems like a decent man, but whose intentions are not clear to the woman, is also interested in the same case. How does he appear in key moments and places of the investigation? Maybe he just looks for an opportunity to start a relationship with her?
The story gets complicated, but it remains interesting as long as the investigation reveals details that are also related to the Inuit identity and the woman’s relations with her neighbor, with her father, with the investigators who try to remove her from the case. From a moment on, however, the events become less and less believable. Smilla and her new friend find themselves embroiled in a James Bond-esque plot and fighting a global corporation willing to commit any crime to achieve its goals. Their transformation into action movie heroes is a little believable. The script that adapts the plot of the book is probably also to blame. For the director Bille August the great success may have come too soon, and after the Palme d’Or and the Academy Award for the best foreign film (received in 1988), expectations were always high. About two-thirds of the way through the film I think he manages to maintain interest and create a Nordic thriller atmosphere, enhanced by the icy landscape that covers Copenhagen and envelops everything in Greenland. The director is also helped by the actors, especially Julia Ormond and Gabriel Byrne, who play the main roles. The whole cast manages to reproduce the Scandinavian atmosphere well (at least it seemed to me) even though it is an international cast. If Ann Biderman, the screenwriter who adapted Peter Høeg’s novel, had resisted the temptation to include adventure movie pyrotechnics, I think ‘Smilla’s Sense of Snow‘ would have been better. But even so, it’s a film worth watching.
Am descoperit o editură. Se numește Black Button Books și se prezintă pe pagina ei de Web ca fiind ‘prima editură fondată și condusă de femei din România’, ceea ce pentru mine poate fi doar încă o garanție de calitate și un motiv de interes. Despre aportul editoarelor și conducătoarelor de edituri în peisajul cărții din România (aport imens!) merită să discutăm însă separat. Ceea ce pot spune privind repertoriul editorial de la BBB este că oferă o selecție foarte interesantă de traduceri ale cărților unor autori contemporani din toată lumea, inclusiv autori de best-sellers și laureați sau candidați la premii literare de prestigiu, care sunt complet sau aproape complet necunoscuți cititorilor de limbă română. Printre ei se află Aleksandar Hemon, unul dintre autorii americani cei mai intriganți și de succes ai ultimului deceniu, care are deja traduse și publicate aici 4 cărți și este prezent încă în 3 antologii. Dintre acestea, ‘Proiectul Lazarus’ este cea mai cunoscută. Romanul, apărut în 2008 și finalist al premiului ‘National Book Award’, a fost publicat în România pentru prima dată în 2019, în traducerea lui Dan Sociu. (Traducerea mi s-a părut excelentă, editarea cărții ar putea beneficia de o revizuire pentru a elimina erorile tipografice și de paragrafiere mult prea dese.)
Născut la Sarajevo în 1964, Aleksandar Hemon și-a făcut debutul în ceea ce încă era Iugoslavia. Ajuns în Statele Unite în 1992, în perioada în care orașul său natal se afla în centrul conflictelor balcanice, a publicat prima sa povestire în limba engleză în 1995 și prima carte în anul 2000. Vladimir Brik, eroul romanului ‘Proiectul Lazarus’ împărtășește câteva dintre datele biografice ale scriitorului. Profesor de limba engleză, ajunge ca turist în America în același an 1992 și decide să nu se întoarcă în țara sa sfâșiată de război. Studiază, scrie, lucrează ca profesor și o întâlnește pe Mary la o petrecere pentru singuraticii din campusul universității. După un an se căsătorește cu fata provenită dintr-o familie catolică și tipic americană, care devine neurochirurg de succes. Căsnicia este dezechilibrată economic (soția câștigă banii, în timp ce soțul este concediat și cărțile întârzie să-i apară) dar și cultural și ca mentalități:
‘Vorbeam rar cu Mary (cu oricine, de fapt) despre asemenea lucruri, despre metafizică, singurătate existențială, despre căile ființei. Ea salva vieți; repara viața, cum îşi repară oamenii maşinile, era un mecanic al vieţii. Mă înhămam la monologuri interminabile despre finitudinea ineluctabilă a existenţei şi îi vedeam distanţa în privire; n-avea nimic filozofic în ea, așa că după un timp am renunțat la discursurile plictisitoare. Dar îi plăcea să-i citesc. De atâtea ori, înainte de culcare, îi citeam din cartea sprijinită pe piept sau, uneori, din editorialele mele de imigrant. Obosită de atâtea ore în care desfăcuse cranii şi răscolise în materia cenuşie, adormea imediat, dar când mă din citit, se trezea şi mă implora să continuu. Iubeam opream liniştea de pe chipul ei, mişcarea paletelor ventilatorului, zumzetul traficului în depărtare, logica senină a tuturor lucrurilor, făcându-mi, pentru o clipă, universul întreg şi rotund. Şi totuşi, când stingeam lumina şi îi ascultam respirația, o procesiune sabatică de gânduri chinuitoare şi îndoieli îmi trecea prin suflet. Nu mă puteam sprijini pe amintiri; nu mă puteam baza pe visele mele ca să scap de suferinţă. Și ea era în altă parte, undeva unde nu ajungeam, la mii de leghe distanță de mine, distanţă despre care nici nu-i puteam vorbi.’ (pag.215)
Ambiția eroului cărții este să scrie Marele Roman al Imigrației Americane, o carte care să prezinte trăirile noilor veniți, confruntările lor cu mentalitățile Lumii Noi, sentimentele față Lumea Veche pe care au părăsit-o și să prezinte America văzută din perspectiva imigranților. Este una dintre temele majore ale literaturii americane din totdeauna, care a fost însă de multe ori abordată din perspectiva celor care au reușit și mai puțin din cea a celor care au eșuat sau care încă își caută calea. Iată-l, de exemplu, pe erou relatând cu umor întâlnirea unui grup de imigranți din Bosnia, adunați pentru a celebra Ziua Națională. Pentru cititorii români care trăiesc în emigrație, atmosfera și chiar și unele detalii vor părea foarte familiare:
‘Americanii, stabilim noi, ies afară după ce se spală pe cap, cu părul încă ud – chiar şi iarna! Suntem cu toții de acord că nicio mamă bosniacă întreagă la minte nu i-ar permite copilului ei să facă așa ceva, toată lumea ştie că dacă ieşi afară cu părul ud, poți să răceşti la cap şi să mori. Aici, de regulă, intervin eu şi spun că soția mea, americancă, deşi e neurochirurg – un doctor de creiere, atenție – face același lucru. Toți cei de pentru sănătatea la masă clatină din cap, îngrijorați nu numai ei, dar şi pentru dubioasa mea căsnicie interculturală. Cineva menționează obligatoriu şi enigmatica absență a curentului în Statele Unite: americanii își țin toate ferestrele deschise şi nu le pasă că sunt astfel expuşi la curent, deși se ştie foarte clar In că expunerea la curent poate provoca o răceală la cap. tara mea, oamenii se feresc de curent.
Inevitabil, la desert se vorbeşte despre război, mai întâi despre ciocniri armate şi masacre de neînțeles pentru cineva (ca mine) care n-a trăit acele orori. Până la urmă, se discută despre scheme comice prin care să eviți moartea. Toată lumea râde în hohote, iar invitații noştri care nu vorbesc bosniaca habar nu au că amuzamentul pornește de la povești despre mâncărurile pe bază de urzici (plăcintă cu urzici, budincă de urzici, friptură de urzici) sau despre un oarecare Salko, care a scăpat de o haită de cetnici ucigaşi prefăcându-se mort, iar acum uite-l colo, e viu şi dansează-şi cineva îl arată cu degetul: supraviețuitorul slăbănog, dar puternic, a cărui cămașă e îmbibată cu sudoarea binecuvântatei învieri. În partea oficială a serii, se celebrează diversitatea culturală, toleranța etnică şi Allah, şi mai tot timpul primim o serie de discursuri făloase, după care urmează un program artistic și cultural specific poporului Bosniei- Herţegovinei, curat și tradițional, fără vreun risc de inflamare a creierului. Un cor de copii, cu greutăți și înălțimi diferite (care îmi amintesc întotdeauna de clădirile din Chicago), se luptă cu un cântec tradițional bosniac, urechea lor muzicală și accentul fiindu-le pe veci alterate de adolescența trăită printre americani.’ (pag. 20-21)
Procesul de documentare pentru marele roman îi prilejuiește lui Vladimir Brik ocazia de a cunoaște un caz petrecut cu un secol înainte la Chicago. Imigrantul evreu Lazarus Averbuch fusese împușcat în casa șefului poliției orașului. Venise să transmită un mesaj despre o viitoare întâlnire a anarhiștilor, însă fizionomia și îmbrăcămintea sa treziseră suspiciunile șefului poliției, familiei sale și șoferului acestuia, care l-au ciuruit cu gloanțe pe tânărul sărăntoc. Polițistul fusese rănit în schimbul de focuri. Cauzele morții lui Lazarus nu numai că sunt prezentate deformat de poliție și de presă, dar incidentul reprezintă o bună ocazie pentru declanșarea unei campanii calomniatoare care are drept țintă grupurile socialiste și anarhiste, dar și populația săracă de imigranți din Europa, majoritatea evrei. Teama de străini alimentează isteria și furnizează ocazia de a găsi țapi ispășitori pentru problemele economice și contradicțiile sociale.
‘Voiam ca viitoarea mea carte să fie despre emigrantul care a scăpat de pogromul din Chişinău şi a ajuns în Chicago, ca să fie împuşcat de şeful poliției. Voiam să mă cufund în lumea de la 1908, să-mi imaginez cum trăiau imigranții în acele vremuri. Îmi plăcea la nebunie să mă documentez, să scotocese prin ziare vechi, prin cărți și fotografii, să caut, la întâmplare, date interesante. Recunosc că mă identificam uşor cu acele personaje: joburi prăpădite, gazde şi mai prăpădite, lupta cu o limbă nouă, logistica supravieţuirii, noblețea reconstrucţiei identităţii. Mi se părea că înțeleg din ce era făcută acea lume, ce era important pentru ea. Dar când am început să scriu despre asta, tot ce am reuşit să produc a fost o paradă de gesturi simbolice, adunate din articolele de ziar decupate: lacrimi la vederea Statuii Libertății, aruncarea hainelor din Vechea Lume, infestate de paraziti, pe rugul sacrificial al noii identități, accese de tuse cu cheaguri grele de sânge. Am păstrat acele pagini, dar mi se făcea rău numai la gândul de a le reciti.
… După ce Shippy l-a împuşcat pe Averbuch, Chicago a intrat în vrie, fiindcă oamenii încă îşi mai aminteau de Masacrul din Haymarket şi de procesul şi execu- tia presupuşilor anarhiști, care chipurile erau responsabili pe tru vărsarea de sânge. Și mai fusese şi asasinarea preşedintelui McKinley, de către un ungur care se declarase anarhist. America era obsedată de anarhism. Politicienii dădeau declarații sforăitoare împotriva Emmei Goldman, liderul anarhist, o numeau Regina Roșie, cea mai periculoasă femeie din America, o în- vinuiau de asasinarea capetelor regale europene; predicatorii patrioți băteau câmpii pe tema pericolului păcătos al acceptării necondiționate a imigranților și despre subminarea libertății americane și a creştinismului. Editorialele deplângeau legile slabe care permiteau pestei anarhiştilor străini să paraziteze corpul politic american. Războiul împotriva anarhismului semăna cu războiul actual împotriva terorismului – e amuzant cum supraviețuiesc vechile obiceiuri. Legile imigrației au fost schimbate; cei suspectați de anarhism erau persecutați și deportați; s-au înmulțit studiile ştiinţifice despre degenerescență și criminalitate în rândul anumitor grupuri etnice.’ (pag.50-51)
Formula planurilor narative paralele este foarte frecvent utilizată în literatura americană (și nu numai în cea americană) a ultimelor decenii. Un eveniment din trecut trezește interestul unor cercetători din prezent. Două fire narative evoluează în paralel. Cititorul descoperă detaliile trecutului, de multe ori aduse la lumină de ‘ancheta’ istorică, iar descoperirile influențează concepțiile și uneori chiar și soarta celor care le cercetează din perspectiva prezentului. Formula aceasta este folosită și în ‘Proiectul Lazarus’ dar este și extinsă și i se adaugă câteva nuanțe noi. Destinele lui Lazarus Averbuch (al cărui nume simbolic amintește alte evenimente, petrecute mult mai adânc în trecut) și cele ale povestitorului și al prietenului sau bosniac, fotograful Rora, au multe elemente comune. Cu toții au trăit experiența emigrării din Europa sfâșiată de conflicte violente și au căutat în America mai mult decât un refugiu sau oportunități economice. Limanul promis al libertății și demnității umane nu a fost însă găsit imediat și, dacă el există, poate fi atins doar prin noi lupte, învingând alte bariere și prejudecați. Rora însuși, deși bosniac și el, are altă origine etnică și religioasă, dar mai ales altă experiență de viață. Este musulman, este aventurier și își împărtășește aventurile reale sau imaginare în mod picaresc, presărând relatările cu glume care îi au ca eroi pe Mujo și Suljo, un fel de Iţic şi Ştrul bosnieci musulmani.
Reîntoarcerea lui Vladimir și a lui Rora în Europa îi va purta, ca într-un fel de ‘road movie’ prin Ucraina, Moldova, România, și se va sfârși la Sarajevo. Din nou, este vorba despre întâlnirile – și în acest caz și reîntâlnirile – dintre culturi. Cei doi eroi au în urmă doar vreo 15 ani de experiență americană, destul timp însă pentru a fi ‘americani’ în ochii tuturor europenilor. Descrierile lui Hemon sunt extrem de interesante și de expresive. Iată prima ieșire în Liov (Lviv) imediat după aterizarea în Europa:
‘Când am ieşit din oficiul poștal de unde o sunasem pe Mary, tristețea se întinsese, vâscoasă, peste întregul Liov: doi băieți spălau o Lada albă în mijlocul străzii; un bărbat cu o pălărie veche a Armatei Roșii pe cap stătea pe trotuar pe o pătură, înconjurat de operele complete ale lui Charles Dickens; un preot ortodox care semăna cu Darth Vader aluneca pe stradă, roba neagră acoperindu-i picioarele. Clădirile cu ferestre înalte, austro-ungare şi ornamente simple erau mânjite cu un strat gros de disperare.’ (pag.83)
Deși cei doi eroi nu sunt evrei, căutările lor îi vor purta pe urmele istoriei evreiești în Europa, care în secolul care trecuse de la evenimentele din Chicago din 1908, fusese scena ororilor Holocaustului. Dialogul acesta are loc la Cernăuți, unde cei doi americani se întâlnesc cu funcționarii comunității evreiești. Pe vizitatori îi interesează istoria și evenimente pe care puținii supraviețuitori evrei ar dori să le cam uite, în timp ce funcționarii au ca prioritate îngrijirea bătrânilor, câți au mai rămas:
‘Voi, străinii, veniți să vă căutați strămoşii şi rădăcinile, a spus Șaim. Vă interesează numai morții. Dumnezeu are grijă de morți. Noi trebuie să avem grijă de cei vii. I-am promis o donație pentru cei vii, dar nu puteam să-mi abandonez morții: l-am întrebat dacă sunt bătrâni evrei care îşi amintesc poveşti despre refugiaţii din Chişinău, poveşti pe care le-au transmis părinții și bunicii lor; poate că unii erau chiar descendenții refugiaţilor.
N-a rămas nimeni aici, a spus Şaim. Şi dacă ar fi rămas, s-ar fi grăbit să uite ce s-a întâmplat în Chișinău.
Poate îşi aminteşte cineva.
Sunt bătrâni și bolnavi, muribunzi. Viețile li se umplu cu moarte, nu-şi amintesc nimic. De ce ar vrea să mai aducă nişte moarte la suprafață, moarte de dinainte de a se naşte ei?
…
Au fost multe pogromuri în Rusia înainte de Șoah şi apoi a fost și Șoahul. Orașul ăsta a fost mereu plin de refugiaţi din Chişinău sau din alte locuri, goniți de ruşi, de români şi de nemţi. Cei care au supraviețuit s-au dus în altă parte, numai câțiva au rămas. Dar până acum n-au mai rămas mulți și aceia sunt pe moarte.’ (pag. 166-167)
Pentru cititorii români, va fi foarte interesantă acea parte a traseului eroilor care îi poartă întâi în Moldova și apoi la București. Se poate spune că episoadele cele mai semnificative și mai dramatice ale călătoriei lor se petrec în spațiul geografic românesc. Iată, pentru început, întâlnirea și impresiile lui Vladimir la intrarea în Moldova și apoi la Chișinău:
‘Ah, Moldova! (Cum am ajuns în Moldova?) Dealurile încărcate de floarea-soarelui; satele pustii, ulițele acoperite cu ierburi şi buruieni; țăranii înghesuindu-se unul în altul ca să marcheze prezența unei stații de autobuz; oraşul Bălți, o locație bună pentru turnarea unui film postapocaliptic; un grup de oameni care încercau să urce în autobuzul nostru deja plin până la refuz. Moldova nu mai avea acum nimic, decât independența, şi toţi moldovenii visau să se înscrie în echipa de hochei subacvatic.’ (pag. 196)
‘În dimineața următoare am ieşit să explorăm Chişinăul, un peisaj izbitor de diferit față de satele depopulate moldoveneşti. Ne-am plimbat pe Ștefan cel Mare, cel mai larg bulevard al oraşului, flancat de castani străvechi şi vitrine cu telefoane mobile fitoase şi amintiri Kodak. Erau magazine care vindeau bomboane, ciocolată şi vin moldovenesc, cândva cel mai popular vin din U.R.S.S., pe care acum nu-l mai bea nimeni, nici măcar noi doi, după sticla de sânge acru de noaptea trecută. Peste tot vedeai chioscuri de schimb valutar şi fiecare era prevăzut cu câte un haidamac cretin cu trening italienesc pe el: responsabilul cu spălatul banilor. Oamenii îşi făceau încet drum către restul zilei, în timp ce păsările din copaci completau frumusețea dimineții: soare, căldură, pace. Am simțit că mă încearcă un strǎnut de fericire profundă la vederea unui cuplu de tineri ținându-se de mână, efervescenți și supli în treningurile lor roşii stridente. Eram convins, nu știu de ce, că se duc undeva să joace tenis de masă împreună; m-a înviorat gândul că sufletele lor sunt mingi de ping-pong levitând, fiecare în centrul său.’ (pag.214)
Cititorul va observa că pe măsură ce călătoria se aproprie de Balcani, sentimentele devin contradictorii. Pe de-o parte este vorba despre un șoc cultural reflex, destul de natural pentru vizitatorii din ‘Vest’ când întâlnesc o regiune a lumii rămasă puțin în urma istoriei din perspectiva lor. Pe de altă parte, Vladimir și Rora se aproprie de casă, de rădăcinile lor, de spațiul în care s-au format, cu nostalgiile și cu pericolele sale, cu tragediile din cauza cărora l-au părăsit. Este o întoarcere dureroasă, dar totuși acasă.
Până atunci însă ei vor trăi întâlnirea cu istoria răului la rădăcină, cu evenimentele care-i determinaseră cu un secol în urma pe Lazarus Averbuch, pe sora sa Olga și pe prietenul lor Isodor să fugă din Rusia și Europa pogromurilor. Narațiunea istorică paralelă va explica destinul acestora. Istoria pentru ei nu se repetă – precum in celebra zicere a lui Karl Marx – ca o farsă, ci ca o nouă tragedie. Noul Lazarus nu va reînvia pentru o nouă viață, nu se află în jurul său niciun Mântuitor. Chiar și odihna sa veșnică va fi ciuntită. Sursa răului se afla însă pe străzile Chișinăului, acolo unde se petrecuse în 1903 cumplitul episod al pogromului. Rezonanța ororii o va simți și Vladimir în muzeul dedicat evenimentului și mai ales în cimitirul evreiesc al orașului.
‘Cealaltă încăpere era dedicată în întregime pogromului; Rora era deja acolo, examinând fotografiile de pe perete: cadavrele unor oameni bărboși, chinuiți, întinse pe podeaua spitalului, cu ochii sticloși fixând tavanul; un morman de trupuri strivite; un copil cu gura întredeschisă; o ceată de viețuitori înfăşurați în bandaje, înspăimântați; Cruşevan [D.R. – Pavel Crușeveanu], antisemitul turbat, cu bărbuța lui ascuțită, mustața răsucită şi expresia calmă, încrezătoare a unuia care dispune de putere asupra vieții şi morții. În vitrina de sticlă de sub fotografii era expus facsimilul primei pagini a ziarului lui Cruşevan, Basarabeanul, iar lângă acesta se afla un şal de rugăciune jerpelit.
…
A fost o izbucnire a antisemitismului sau un atac bine ticluit? Cum s-a putut ca niște oameni ce cu doar o zi înainte încă mai aveau relații de respect şi pace cu vecinii lor să-şi uite deodată umanitatea şi să-i măcelărească? De ce şi-au întors privirea în altă parte cei care se considerau oameni deschişi la minte şi de ce poliţia nu a intervenit în niciun fel?’ (pag. 239-240)
Finalul romanului subliniază absurditatea conflictelor. Suferințele par la început ‘silozate’, fiecare comunitate își deplânge morții sai și refuză să înțeleagă durerile celor din jur. Odată declanșată însă, violența generează alte violențe.
‘La început, fiecare război are o logică clară: ei vor să ne omoare, noi vrem să nu murim. Dar în timp devine altceva, războiul devine un spațiu în care oricine poate omorî pe oricine, oricând, fiindcă ştii sigur că rămâi în viață numai dacă restul sunt morți.’ (pag. 195-196)
‘Proiectul Lazarus’ aduce cititorilor români proza unuia dintre cei mai interesanți scriitori americani contemporani. În spațiul literar nord-american literatura despre imigranți este scrisă în ultimele decenii și de scriitori nou sosiți sau din prima generație. Viziunile acestora îmbogățesc și extind limitele genului. Din perspectivă europeană îl putem citi pe Aleksandar Hemon ca pe un scriitor care a trăit și descrie tranzițiile personale, economice și sociale pe care le reprezintă emigrarea. În ‘Proiectul Lazarus’ ne sunt descrise situații conflictuale și conflicte între culturi care sunt despărțite de geografie și de istorie. Stilul în care scrie Hemon este accesibil și plin de umor, cartea este și ilustrată în stilul unei anchete documentare, dar această lejeritate nu trebuie să inșele. Prin intermediul ei ne sunt transmise povestiri tragice, care nu se termină cu happy-end-uri hollywoodice. Vă invit să intrați în universul său, dar fiți avertizați.
Lewis Milestone (born Leib Milstein in Chișinău in 1895) is one of those immigrant filmmakers who laid the foundations of the American film industry and whose biographies await screenwriters to turn them into memorable films. ‘All Quiet on the Western Front‘ was made in 1930, only a year after the publication of Erich Maria Remarque’s novel. Just as the German writer’s book is considered one of the most successful anti-war works, Milestone‘s film about war is also considered a masterpiece of the genre. Any good war film is also an anti-war film – I’ve said it on other occasions and it applies here. Additionally, the film earned Milestone the first Academy Award for film directing in the sound film era, a year after he had received the award (in the comedy category). To this day, he is the only director in the history of the Academy to receive two Academy Awards for film directing in two consecutive years. ‘All Quiet on the Western Front‘ had two versions, one of which was silent for the many venues that were not yet equipped with sound amplifiers in that transitional period. It is a remarkable film and it is also a milestone in the history of the transition from silent to sound film.
The script follows quite faithfully the novel, the film being considered one of the most outstanding screen adaptations of an important novel in world literature. The first scenes take place in a German town at the beginning of the First World War. The patriotic atmosphere and the confidence in an easy victory also infected the students of a high school class, encouraged by their teacher’s demagogic speeches. Most enlist voluntarily. Paul Baumer, a young man with ambitions to become a writer, is not very enthusiastic, but he lets himself be carried away. He, along with six of his colleagues and friends, will go through basic training and be sent to the front after a few weeks of rudimentary instruction. The realities of the front are completely different from those described by the press and teachers or imagined by the young men. Violence, disorganization, hunger, corruption reign and the danger of mutilation or death is constant. Paul befriends an older soldier, Kat (Katcinsky), who takes the group of recruits under his tutelage, manages to procure food, teaches them the secrets of survival. The war begins to grind down the members of the group one by one. On leave after being wounded, Paul visits his family and the town, but is immediately shocked and disgusted by the ignorance of those back home about the realities of war and the unchanged patriotic demagoguery of the café bourgeois, including his teacher. Back on the battlefield, he will only find Kat. The end of the war is drawing near, but Paul’s generation, what few are left, is lost.
The narrative structure is excellent, building on the story in the novel. The names of the actors no longer mean much to today’s movie fans, but I will still mention the memorable creations of Lew Ayres (Paul) and Louis Wolheim (Kat). The former was only 22 years old when he made this film. It can be seen that he is already an actor of the sound film era and he indeed had a long career. Louis Wolheim had trained at the silent film school. He specialized in expressive compositional roles and at one point was declared ‘the ugliest actor in Hollywood’. He would die a year after playing the role of Kat, a pinnacle of her career. Fix camera scenes bear the stamp of the silent movies, with elaborate compositions and sophisticated framing. It is the battle scenes that are especially impressive. This version of ‘All Quiet on the Western Front‘ was made in the so-called Pre-Code period, that is, before the formal adoption of the censorship rules that determined what an American film could show on screen. The violence of war depicted realistically, with mobile cameras and bold angles, could not have been shown in this way after 1934 and until 1956 when the Code was revised (total elimination only occurred in 1968). Without the visual impact, this political, social, moral story about war and anti-war would not have had the same impact. Revisited today, as the one-century anniversary of its filming approaches, Lewis Milestone‘s film remains surprisingly expressive and powerful in its message. This message is also still relevant, and will be as long as other generations of young people are lost in wars.
Any good war movie can only be an anti-war movie. This axiom is also confirmed by ‘Cross of Iron‘, the 1977 film by Sam Peckinpah, the only war film by the American director who was a master of western films and their derivatives, one of the two films he made in Europe from throughout his career. Based on a novel by a German writer, ‘Cross of Iron‘ brings to the screen an episode that takes place in 1943 on the Eastern Front, lived and narrated from the perspective of a unit of German soldiers. Hollywood influences are not absent, but the film manages to create a gallery of truthful portraits of ordinary soldiers, younger or older men, each with his own destiny and luck in the hell of the war. It is a film that has been appreciated by great directors from Orson Welles to Steven Spielberg and Quentin Tarantino. I couldn’t pass up the opportunity to watch it.
Corporal (and then Sergeant) Rolf Steiner commands a platoon of soldiers at a time when the fate of the war is increasingly decided against Germany after the defeat at Stalingrad. The assaults of the Soviet army are getting more and more furious and the moment of withdrawal of the German army from occupied Crimea is approaching. The regimental commander, Colonel Brandt, is intelligent and lucid enough to understand the situation, but Steiner’s direct command is Captain Stransky, who has volunteered for the Eastern Front after serving in France. None of the soldiers are staunch Nazis, each for his own reasons. Stransky’s ambitions are personal, his Prussian noble family waiting for him to return with the Iron Cross. Steiner already earned the decoration, but he doesn’t give a damn about it. He’s a good soldier but he’s a human being first, and his goal is to make as many of his soldiers survive the inferno as possible. Stransky and Steiner will clash when the captain takes credit for a bravery of another officer, killed in action, and Steiner refuses to confirm his report. In order to take revenge and eliminate his opponent, Stransky is capable to send to danger the entire platoon.
Anti-war literature and film have a tradition in Germany, the most famous example being Remarque’s ‘All Quiet on the Western Front’ and the films inspired by this novel. Without reaching their depth and clarity, ‘Cross of Iron‘ also presents a nuanced and humanized picture of German soldiers in the trenches of World War II. The film is a co-production of studios in England and Germany. For audiences outside Germany such an approach was quite new in 1977, and this is probably one of the reasons why it was originally much better received in Germany than in other countries. The cinematic qualities are undeniable. The opening and ending credits are impressive and put the events and characters depicted in the film into the context of the horrors and war crimes committed by the Nazis. The war scenes are very well directed and the depictions of violence (Peckinpah‘s trademark) are impressive. I didn’t mind the repetitions, I think they effectively emphasize the hell in the middle of which the conflict between the characters takes place. However, the Hollywood influence is also felt, precisely in this film made while Sam Peckinpah was running away from Hollywood. It’s one of James Coburn‘s best roles, but he also acts in some scenes more like the cowboys he plays in other movies. James Mason also looks more like an English gentleman or American officer than a Wermacht soldier. On the other hand, Maximilian Schell creates here one of the best ‘bad German’ roles he has played in international films. ‘Cross of Iron‘ is a movie with and about men, and the two episodes with female presences don’t fit very well. The idyll with the hospital nurse (an obviously under-cast Senta Berger) is too sketchy, and the episode with the platoon of Soviet women seemed too voyeuristic. The strongest part of the film remains the gallery of soldiers, each with its own personality, with actors excellently chosen for small but well-craft roles. Almost 50 years after its creation, ‘Cross of Iron‘ is an interesting film production even if it has rusted in some places.
8 feature films in 50 years. This is the entire filmography of Jean-Paul Rappeneau between 1966 and 2015. And yet, the French director and screenwriter managed with these 8 films to make a name for himself and occupy a visible and honorable place in the history of French cinema. He did it without revolutionizing the 7th art as some of his contemporaries tried and without choosing shocking themes as others tried. The 1966 ‘La vie de château‘ (‘A Matter of Resistance‘ in the English distribution) is his first feature film. Rappeneau also wrote the screenplay, along with a few more credited collaborators. He enjoyed already in this film an exceptional cast which he used skillfully. What was his secret? I think it’s primarily about respect or maybe even love for the audience. I think Rappeneau knew throughout his career to listen to the audiences and understand why people come to the cinema and pay for tickets. He responded by creating films that severe critics labeled as commercial, but he proved that this label does not necessarily mean compromising on quality. The public responded by making most of his films box office hits. The first one was ‘La vie de château‘.
The 1960s were the first time in which some of the European and particularly French filmmakers felt comfortable enough to look back at the Second World War without anger and to make films in which the approach to the conflict was somewhat more nuanced, including the genre of comedy. Not all of these attempts were met with sympathy, and even ‘La vie de château‘ had its critics, particularly for presenting the German military in an insufficiently evil light. A viewer who knows nothing about the film might think, upon watching the first 10-15 minutes, that he is watching a romantic family comedy set somewhere in Normandy. The generic exposes a series of luminous close-up still shots of Catherine Deneuve at the peak of her youth (beautiful she was and still is) at 22, creating an atmosphere of sensuality. Deneuve is Marie, the young wife of Jérôme, the owner of a castle about to return to ruin. Marie dreams of going to Paris, Jérôme opposes because he cannot afford it financially, but also because he fears that he could lose his young wife to the temptations of Paris. The zoom-out occurs later, when we understand that the story takes place in the summer of 1944 in the days leading up to the Normandy landings, that the area is swarming with German soldiers, Resistance fighters and British and American spies, and that the castle has a strategic position, being located near a German super-gun that could endanger the landing plans. Marie remains the center of attention, being courted by both a young resistance man sent to destroy the cannon and a German officer commanding the regiment that decides to occupy the castle, under the eyes of the jealous husband. The affair ends in a fight between the suitors on the very night before D-Day. To win back his wife’s heart, Jérôme is willing to become a hero. In other words, when two lovers quarrel, the husband wins.
Philippe Noiret plays here perfectly the role of the unlikely hero. He will repeat it, in a tragic register, nine years later in ‘Le vieux fusil’. For Catherine Deneuve this is one of the first roles in which she is the undisputed star and the object of all men’s desire. Many more will follow. The tone is light, comical, even romantic, and the debate whether the ‘feel good’ approach to the events of that period is appropriate is a legitimate one. I have no intention of settling it. I will mention three more elements that contribute to the film’s cinematic quality: Pierre Brasseur as Marie’s father, Michel Legrand‘s music and Pierre Lhomme‘s cinematography. The use of black-and-white film in the mid-60s was no longer an economic choice, but an aesthetic one. Rappeneau belonged rather to the category of directors who rejected the approaches of the New Wave, but from a technical point of view and from the liberties with which he draws his characters, he shows in this film (his debut!) that he has a good command of the lessons and innovations brought by his already famous colleagues. Revisited almost six decades after its release, ‘La vie de château‘ surprises for the better with its charm and freshness.
Mathieu Amalric is one of my favorite actors and his presence on the credits of a movie is reason enough to want to see him. From time to time he is also behind the camera as a film director. This is the case with ‘La chambre bleue‘ (‘The Blue Room‘) from 2014. Amalric proves that he is an interesting and versatile filmmaker, playing the lead role, directing and also co-writing the script together with Stéphanie Cléau who also is his partner on the screen. This is the adaptation of a novel by Georges Simenon – a love story combined with a psychological thriller in which for quite some time the main question is not ‘who committed the crime?’ but ‘who is the victim?’
The setting of the stiry reminded me of the films of Claude Chabrol. We are in a provincial town where almost everyone knows almost everyone, an oppressive space where passions are bubbling and love is never too far from crime. The opening scene of the film shows Julien and Esther in a steamy love scene in a blue-walled room in a small hotel. In the next scene we see Julien arrested, interrogated, questioned about his life and his relationship with Delphine. We do not know for a long time why he is arrested and suspected. The narrative will advance on two parallel planes, the testimonies from the investigation foreshadowing flashbacks through which Julien tells his version. But what happened? We, the viewers, will find out gradually, receiving with each flashback a piece of a puzzle that is not fully completed even after the last scene. The liaison was clandestine. Julien, a successful agricultural machinery dealer, was happily married to Delphine, with whom he had a daughter. Esther, the town pharmacist, is less happily married to a sickly man much older than her. The two lovers had superficially known each other in their teens and their lives had diverged for many years. At the reunion, passion triggers, especially at Esther’s initiative. Does Julien love her enough to leave his wife and family? Things get complicated when Esther decides to test the man’s love. Corpses also appear. Are these crimes? natural deaths? accidents?
Mathieu Amalric is an actor capable of playing many roles, but he seems to be best suited to those in which he embodies men in love, undecided, about to lose control of their lives due to the dilemmas of love. That’s exactly the role he plays here. He probably chose to make this film just for this role. Stéphanie Cléau, a screenwriter and actress with surprisingly few screen appearances, is a perfect partner, building with Amalric an adulterous couple in which the woman tries to take control of the man’s destiny. Léa Drucker, another actress I really like, doesn’t get enough time to develop her role. However, I would not want to criticize the film’s duration. With less than 80 minutes of projection, ‘La chambre bleue‘ is perfectly dosed and excellently paced. In an era dominated by lavish 150-minute-plus movie productions, this minimalist approach manages to prove that an interesting and complex story can be built in fewer minutes, where there is focus and talent. The cinematography uses a narrow screen format, befitting the feeling of claustrophobia on which the tension is based. The knock-out finish is memorable. There aren’t many reasons to avoid this movie.
Cel mai bun omagiu pe care-l putem aduce scriitorilor plecați dintre noi este să le citim cărțile, să le discutăm, să scriem despre ele. Astfel îi păstrăm și pe ei și operele lor vii și actuali printre noi. ‘Concert la sfârșit de iarnă’ al lui Ismail Kadare se afla deja pe noptiera mea atunci când am primit vestea morții sale. Romanul tradus de Marius Dobrescu și apărut la începutul acestui an în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii HUMANITAS-fiction mi-a prilejuit nu doar reîntâlnirea cu unul dintre marii prozatori cu care am avut șansa să fiu contemporan dar și una dintre lecturile cele mai semnificative pe care le-am trăit în ultima vreme pentru înțelegerea lumii în care trăim și a epocii prin care am trecut.
Cartea a fost scrisă intre 1978 și 1981, dar au trebuit să treacă șapte ani de la finalizare și trei ani de la moartea dictatorului Enver Hodja pentru a putea fi publicată. Chiar și pentru un scriitor consacrat cum era deja Kadare, era un act de mare curaj să scrie o asemenea carte în anii finali ai dictaturii staliniste din Albania, ani care – la fel cum se întâmpla în același timp în Romania – erau dintre cei mai dificili și din punctul de vedere al condițiilor economice, dar și al represiunilor politice și al presiunilor la care erau supuși creatorii de artă în general și scriitorii în special.
‘Concert la sfârșit de iarna’ are două planuri narative și două registre stilistice. În centrul romanului se afla o familie din Tirana cu o situație socială relativ bună, astăzi le-am zice din clasa mijlocie, o parte dintre ei membri ai partidului comunist, dar fără a fi excesiv de activi sau doctrinari. Silva este funcționară la un minister, soțul ei Gjiergji este curier diplomatic la ministerul de externe. Sora lui Silva, Ana, a murit cu câțiva ani în urmă răpusă de cancer, dar amintirea ei – o femeie frumoasă, care atrăgea bărbații și era urmărită de zvonurile câtorva povești de iubire – este permanent prezentă. Fratele lor, Arian, este ofițer și tocmai se complicase neîndeplinind, în timpul unor manevre militare, un ordin provenit de la însuși Ministrul Apărării. În jurul lor se află un mozaic de prieteni și cunoștinte, intelectuali precum scriitorul Skënder Bermema, dar și familii din fostele clase avute, cum este cea a traducătorului Ekrem Fortuzi, specializat inițial în rusă și apoi respecializat în engleză, a cărui existență din traduceri depindea de cum băteau vânturile politice. Cel de-al doilea plan narativ este cel al înaltei politici. Gjiergji este cel care duce în China, într-o servietă sigilată, mesajul prin care conducerea de partid albaneză protestează contra reorientării politicii chineze spre o deschidere spre Statele Unite, declanșata de anunțarea vizitei (care a avut loc în 1972) președintelui Nixon în China. Mesajul ajunge la însuși Mao:
‘Aşadar mesajul vine de departe, îşi repetă, tocmai din Albania. Aceasta e o ţară mică dintr-un continent pe care-l urăsc, numit Europa. Pe acest continent trăiesc oameni albi, pe care nici noi nu-i iubim, nici ei nu ne iubesc. Face excepție Albania, care este aliata noastră. Singurul aliat pe acest continent blestemat. Numai că acest stat, de o mie de ori mai mic decât China, îndrăzneşte să-mi trimită un mesaj. Și nu orice fel de mesaj, ci unul amenințător. Deci acest stat nu numai că nu mi se supune, ci încearca să-mi impună voinţa lui. Ţara asta merită pedepsită. Iar eu o voi pedepsi.’ (pag. 30)
Marea politică influențează direct și indirect viețile oamenilor. Ne aflam în plină dictatură comunistă și zvonurile circulă înaintea faptelor. Viețile aparent confortabile ale familiilor birocraților din aparatul de stat se află sub o permanentă amenințare:
‘Privind farfuriile şi paharele îşi aminti frânturi de discuții întrerupte de exclamații şi râsete, care acopereau clinchetul faianței și cristalului. O parte dintre dialoguri, chiar acelea în care hohotele de râs acopereau o nelinişte evidentă, erau despre relațiile cu China. Cineva observase că, în ultima vreme, se constatase o nouă încordare a relațiilor, aşa cum se întâmplase și cu câţiva ani în urmă, în timpul Revoluției Culturale, dar era ceva trecător şi lucrurile se vor îndrepta din nou. Celălalt îi răspunsese că de data aceasta problemele erau mai serioase, iar divergențele nu vor fi depășite atât de uşor. Apropierea Chinei de America nu era ceva prea lesne de digerat. Așa că se aştepta o nouă criză. Silva îşi aruncă privirea dintr-un colț al mesei în celălalt, încercând să-şi imagineze schimbul de argumente.’ (pag.18)
De câteva ori, autorul se detașează și pune întâmplările relatate în context global. Informația despre schimbări nu este aproape niciodată directă. Cetățenii sunt lăsați să ghicească ceea ce se petrece la nivelele înalte ale eșaloanelor observând ordinea numelor demnitarilor de partid menționați în comunicatele oficiale:
‘Cerul deschis peste lume în noaptea aceea de sfârşit de octombrie era mai sinistru decât ţi-ai fi putut închipui. Câteva sute de avioane care decolau sau aterizau pe aeroporturi, câteva miliarde de păsări, trei meteoriți ce căzură singuratici și neştiuți de nimeni în imensitatea oceanului, câțiva sateliți-spion ce se învârteau la mare distanță unul de altul, toate acestea, luate împreună, nu însemnau mai nimic pe imensa boltă cerească. Care era pustie şi tristă. Păsările, dacă le-ai fi adunat împreună, erau ceva mai mult ca greutate şi volum decât avioanele, dar toate la un loc, păsările, avioanele, meteoriții și sateliții nu erau suficiente nici cât să umple un colț de cer. Care era aproape pustiu. Nici o coadă de cometă, din acelea care anunță nenorocirile, nu-l străbătea în acel sfârşit de octombrie. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, dacă ar fi trecut vreo coadă de cometă, istoria cerului, incluzând aici nu numai existenţa păsărilor, avioanele, sateliții și cometele, ci și tunetele şi fulgerele din toate timpurile, tot ar fi rămas săracă în comparație cu cea a Pământului.
Pe un asemenea cer gol semnalele unui satelit-spion păreau şi mai singuratice. El transmitea numele membrilor Biroului Politic Chinez, conform ultimei ierarhii oficiale: Mao Zedong, Zhou Enlai, Wang Hongwen, Ye Jianing, Deng Xiaoping, Zhang Chunxiao, Wei Guoqing, Liu Bocheng, Jiang Qing, Xu Shiyou, Hua Guofeng, Ji Dengkui, Su Rong, Wu De, Wang Dongxin, Chen Yonggui, Chen Xilian, Li Xiannian, Li Desheng, Yao Wenyuan, Wu Guixian, Su Zhenhua, Ni Zhifu, Saifuddin Azizi, Soong Ching-ling.’ (pag. 23)
Ismail Kadare se joacă puțin cu timpul în acest roman. Evenimentele pe care le descrie s-au petrecut între 1972 și 1978. Albania, după ce rupsese pe rând legăturile ‘frătești’ cu URSS și cu Yugoslavia lui Tito, devenise un satelit politic și o colonie economică a Chinei. În momentul în care China însă începuse – încă de pe vremea lui Mao – o reorientare spre Statele Unite, pentru a-și recâștiga rolul de lider pe scena mondială, dar mai ales atunci când după moartea lui Mao în 1976, grupul ‘celor patru’ condus de soția acestuia Jiang Qing pierduse lupta pentru putere și reformiștii lui Deng Xiaoping ajunseseră la cârmă, Enver Hodja decisese ca Albania să rămână fidelă liniei ideologice comuniste ‘pure’. Cu alte cuvinte, albanezii rămâneau mai maoiști decât Mao! Această ruptură s-a petrecut de-a lungul aproape întregului deceniu al anilor ’70, dar în carte avem impresia că este vorba despre un singur ciclu de anotimpuri. Concertul ‘la sfârșit de iarnă’ menționat în titlul cărții, în care conducătorii chinezi își abandonează lojile primind vestea că Mao este pe moarte, ar fi trebuit să se petreacă la sfârșitul lui august sau în septembrie, daca ar fi avut loc în realitate. În fapt, iarna este mai mult simbolică precum și concertul imaginat. Majoritatea referirilor natură descriu o iarnă lungă, un frig permanent. Paginile finale menționează un pom, un lămâi, un arbore firav care dă rod în pofida iernilor din jur, și el crescut în mediul artificial al unei sufragerii mic-burgheze.
Stilistic, realismul descrierii vietii de familie sau al rutinei activitatii din ministere este intercalat cu pasaje care par sa apartina ca vocabular, teatrului absurdului. Paradoxal, acestea sunt cele care descriu fenomenele politice si modul de analiza si de gandire al conducatorilor comunisti. In fapt, aceste capitole par a fi o aplicare directa a manualelor de newspeak ale lui Orwell in realitatea istorica chineza si albaneza a secolului 20:
‘Gândul îi zbură din nou la scrisoarea funcționarului. Din motive rămase necunoscute, scria el, turcii au acceptat serviciile albanezilor, şi aşa s-a întâmplat unul dintre fenomenele cele mai enigmatice din istoria statului otoman: în 1656 un alba nez a devenit şeful guvernului turc și, imediat după asta, alţi cinci mari viziri la rând, ca să nu mai vorbim de mulțimea de miniştri, generali, amirali etc. Așa se face că, odată convertiti la islam, îşi dăduseră credința la schimb cu cele mai înalte posturi în stat, fără nici un fel de regret și cu mare uşurinţă. Proprietățile lor se întindeau din Ungaria până la Marea Azov, În mâinile lor se aflau provincii întregi, oraşe, armate, dregătorii, ba chiar și popoare întregi. Unii dintre ei au devenit atât de puternici, încât îndrăzneau să-l înfrunte pe sultan, să nu i se supună, să facă praf politica externă a imperiului, ba chiar au fost şi dintr-aceia care, chiar sub nasul sultanului, au întemeiat dinastii regale, aşa cum s-a întâmplat în Egipt.
Ce haos, îşi zise Mao, nu fără o oarecare invidie. Ori de câte ori auzea acest cuvânt la alții strâmba din nas. În Cambodgia, în Chile, în Irlanda situaţia era haotică… He, he, pufni cu superioritate. Ce haos e ăla dintr-o țărișoară de doi coți? Un haos adevărat nu putea fi decât în statele mari, iar în cele uriașe, cum e China, nu puteau exista decât megahaosuri.’ (pag.33-34)
Planurile malefice pentru Albania ale conducătorului Chinei din 1970 par a fi o reflectare a felului în care unii comentatori percep amenințarea neo-imperialistă chineză în secolul 21:
‘Incet, aşa cum faci cu un vin bun pe care-l ţii mai mult pe limbă ca să-i simți gustul, el încerca să-şi imagineze fazele transformării Albaniei într-o Chină mai mică. După dispariția intelectualității şi mutilarea școlii, avea să vină diluarea istoriei, marile uitări. Rezerva europenismului lor se va epuiza încet-încet, ca apa într-o cetate asediată. Atunci, un ultim asalt şi Albania se va preda… Cu aproape șapte secole în urmă, Asia, pentru prima dată, a pus ochii pe această țară. Ea a reuşit în cele din urmă s-o aducă la pieptul ei, unde a ținut-o cinci secole. Dar Albania, ca o pisică sălbatică, a reușit să scape. Acum se întâmpla asta pentru ultima oară. Acum, ea nu mai avea unde se duce. Pe tăcute, fără arme şi fără strigăte, ea se va întoarce în Asia, de data asta definitiv. Aceasta va fi o victorie strălucită a Chinei. Prima țară europeană din lume care se va alătura trup şi suflet Chinei. Ca o pată de ulei, asta se va împrăştia mai întâi în nordul ei, spre Europa Centrală, apoi mai departe. Ceea ce va însemna prima mare victorie a Asiei asupra Europei. Revanșa milenară. Acesta era într-adevăr sensul vieții lui.’ (pag.38)
Unul dintre personajele episodice, dar semnificative este Juan Maria Krams, un intelectual maoist din Europa occidentală. Precum Enver Hodja, care luase cu el o întreagă țară pe o cale ideologică mai radicala decât însăși cea a Chinei, Krams gândește viitorul Europei în termenii unui totalitarism care aspiră să înăbușe orice urmă de dezbatere intelectuală și chiar și resturile credințelor religioase:
‘Poate că dispariția religiei nu l-ar fi bucurat atât de mult pe Krams dacă ea n-ar fi anunțat un alt cutremur. Era convins că bisericile vor trage după ele în mormânt o întreagă cultură veche: secole de literatură scrisă de călugări, icoane medievale, pictori de biserici, poeți, filozofi. Dar nici asta nu era de ajuns, mai erau multe la rând: ceremonii, moduri de a gândi, de: trăi, un şir nesfârşit de obiceiuri, până la cina cu prietenii, pe care o ura cel mai mult. Se ocupase o vreme de ea şi descoperise, de pildă, că cina, însoțită de discuții, mai ales noaptea, adică cina în sensul de azi, care era, după el, una dintre cele mai mari slăbiciuni ale omului, venea de la vechii greci. Era convins că fără dispariția ei nici nu se poate concepe ceea ce se numeşte crearea omului nou. Schiţase chiar tema unui viitor studiu: „Cina, ultima redută în calea lumii noi”, unde sărbătorirea unei zile de naştere, parastasul, Crăciunul, noaptea Anului Nou, taifasul de după cină etc. etc. erau considerate variantele unei singure instituții decadente (pentru el nu era o coincidenţă că cina avea legătură cu noaptea), de care omenirea trebuia să se dezbare cât mai repede dacă voia să progreseze.’ (pag. 180)
‘Tovarășii de drum’ de tipul lui Krams vor fi abandonați atunci când politica chineză se va reorienta și îi va lăsa fără patroni. Până atunci însă, eroul rămâne liber să își amintească sau să fantazeze la un dialog care dezvăluie adevăratele gânduri ale lui Mao. Este vorba în esență despre o critică a cinismului ideologiei comuniste, rescrisă în limbajul folosit de conducătorii lor:
‘În discuția cu Krams, Mao lăsase să se înțeleagă clar: comunismul nu doar că era, dar și că trebuia să fie de neatins, deci că nu trebuia să vină.
Comunismul e ca o stea, printre cele mai luminoase chiar, spusese el. Dar steaua e aşa pentru că e departe. Te-ai gândit vreodată ce-ar fi să se apropie? Apropierea ei sau, mai bine spus, ciocnirea cu ea nu poate fi decât o catastrofă.
Deci steaua trebuie să rămână mereu departe. Orice ar aduce-o mai aproape: bunăstarea oamenilor, cultura, libertate gândirii nu fac altceva decât să-i grăbească moartea. De aceea toate acestea trebuie lovite fără milă. Așa cum trebuie loviți toți cei care încearcă s-o apropie. Să fie sacrificați, în numele frumuseții îndepărtate.
Asta pare ceva tragic, continuase Mao, să-i lovești pe cei care, în mod sincer, ba chiar mai sincer decât trebuie, îți îndrăgesc ideile. Dar nu ai ce face, altă cale nu există.
Dar duşmanii? ar fi vrut să-l întrebe Krams. Nu cumva aceștia sunt mai de folos comunismului decât adulatorii lui? Exact, îi răspunsese Mao. Comunismul a avut nevoie mai mult decât orice de duşmani. Și va avea mereu nevoie. Ba chiar…’ (pag.185)
Pe lângă descrierea critică a zbaterilor unei societăți închise (cea albaneză), care oscilează intre dependența de o supraputere aflată și ea într-o altă forma de criză (China în perioada Revoluției Culturale), cealaltă temă majoră a romanului este interacțiunea dintre marea istorie și viețile oamenilor de rând, cu presiunea permanentă – politică și ideologică – vizibila în orice domeniu al vieții personale. Poveștile de iubire pe care le trăiesc eroinele și eroii cărții nu reușesc să construiască decât o pavăză temporară. Arian, ofițerul care refuzase să îndeplinească un ordin care i se părea contrar ideologiei oficiale (înconjurarea cu tancurile a clădirii unui comitet de partid) ar putea deveni un erou, după ce fusese arestat și anchetat pentru aceleași fapte. Obosit de oscilațiile pendulului ideologic, tot ce-și dorește este să scape de această frica care-i înconjură și paralizează pe toți:
‘Destul! Nu voia să mai audă nimic despre China. Şi dacă viața lui depindea de ceea ce se petrecea acolo, ducă-se la naiba cu totul! În realitate, erau momente, mai ales noaptea, când avea impresia că viata lui era manevrată acum cu câteva curele şi rotițe ale unui mecanism pe care nu l-ai fi putut numi totuşi de stat,
deoarece era mai discret decât acesta. O maşinărie groaznică ce putea să-ți trimită răul acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Cătuşele astea, de exemplu, puteau ajunge la tine încă de la forja normanzilor sau mai de departe, de la Hoarda de Aur… Tu o să te culci cu mine, stricato, altfel n-o să mai vezi nici un rol, nici măcar unul de duzină… Aceste cuvinte rostite undeva în spatele unei cortine de teatru din Shanghai, oricât de departe în spațiu și timp, vor ajunge într-o zi până la el. Erau analiști care explicau chiar aşa, ca o răzbunare târzie pentru vechi ofense, înverşunarea lui Jiang Qing din timpul Revoluției Culturale, mai ales la Shanghai, unde fusese actriță… O să te culci cu mine…
Unde suntem aici, la Shanghai? Privirea anchetatorului, ostenită, nu-l slăbea. Ce era cu cuvintele acelea rostite la telefon în timpul celebrului exercițiu? Ce treabă avea el cu Shanghaiul?’ (pag.342)
Atunci când are loc stabilizarea situației politice, Albania rămâne singură. Fosta aliată, China, abandonează orice ajutor economic și își retrage experții care participau în diferite proiecte industriale, lăsând în urma lor un dezastru cu care albanezii trebuie să se confrunte. Ideologic, țara lui Enver Hodja rămâne total izolată, singura din Europa de Est care continuă linia ideologică ortodoxă. Conducătorul profită de situație pentru a-și elimina adversarii politici, iar ajutoarele acestora, la toate nivelele sunt supuse ritualurilor ‘autocriticii’, înainte ca unii dintre ei să dispară în închisori, iar cei norocoși să fie doar eliminați din posturile pe care le ocupau. Absurdul situațiilor și al limbajului este tragic de autentic.
‘Erau printre ei unii care o făceau pentru prima dată şi care, fără îndoială, sufereau cumplit, dar şi unii considerați veterani ai autocriticii, care nu pătimeau mai puțin. În vreme ce primii trebuiau să depăşească șocul pe care-l are omul care-şi analizează cu un ochi critic propriul eu, ceilalți erau obişnuiți cu asta, dar, faţă de începători, care, laolaltă cu şocul simțeau și un soi de uşurare, aceştia nu simțeau nici o destindere, căci ştiau din experienţă cât de teribil e atunci când, după autocritică, prin care erai convins că ai atins coarda sensibilă a ascultătorilor, vedeai prima dovadă a intransigenței în ochii lor, după care venea neapărat şi întrebarea: Doar atât, tovarășul X? Nu ți se pare că ai fost superficial? Aprofundează, aprofundează mai departe…’ (pag.388)
Cititorilor români multe dintre situațiile descrise în romanul lui Kadare li se vor părea familiare. Ele s-au petrecut și s-au repetat în variante asemănătoare și de-a lungul jumătății de secol de regim comunist din România. Exista și un filon balcanic comun, o istorie împărtășită de asuprire otomană și un stil asemănător de a manevra ca țară și ca națiune mică între marile imperii care vin peste noi. Ismail Kadare a fost unul dintre marii scriitori balcanici și universali. ‘Concert la sfârșit de iarnă’ își captivează cititorii construind personaje care trăiesc, iubesc, supraviețuiesc în acest mare imperiu al fricii care a fost sistemul comunist. Este o carte fundamentală pentru cei care-l admiră pe Kadare și pentru cei care doresc să înțeleagă Albania, Balcanii, Europa de Est în a doua jumătate a secolului 20.
Dystopias on screens seem to impress less lately, and this is probably also due to the fact that our lives and the events around us contain more and more elements of dystopia. ‘Civil War‘, the film written and directed by Alex Garland in 2024, depicts an ultimate American dystopia: the United States is ravaged by a civil war in which California and Texas (with Florida as allies) are rebelling against federal power and are on the way to win the war. Neighbors are pitted against each other, anarchy reigns, and war crimes that Americans only read about in the press are taking place on American soil. The script tries and skillfully succeeds in not associating any of the conflicting parties with current political camps, nor does it explain how and why Texas and California became partners in the secessionist alliance. Alex Garland‘s attention was directed to another aspect – the role of the media in such conflicts and how journalists deal with the violence and war crimes they witness. The whole thing is packaged as a political action thriller (a well done one). What happens on the screen is in many moments horrible, sometimes even hard to watch. By not providing explanations, Garland leaves the audience to ask. How did they get there?
At the heart of the story are four journalists who decide to undertake what has become a journey strewn with deadly dangers from New York to Washington, DC to try to get an interview, perhaps the last interview, with the President of the United States barricaded in the White House. Lee is a famous photojournalist, whose name and biography are inspired by Lee Miller the famous 20th century American photographer and war photojournalist. Jessie is a much younger version of the same character, wanting to follow in the footsteps of Lee, who is for her idol and role model. Joel is a young, brave and experienced war reporter. Sammy, much older than the other three, is a veteran journalist who writes for ‘what’s left of the New York Times’. The road of the four is dotted with images of devastated America and unimaginable but highly suggestive war scenes as photo subjects. The final part of the film takes place in the besieged White House. An empire is about to fall.
is a bloody road movie. We witness Jessie’s coming of age, with her becoming more and more like her role model. At the same time, it is precisely the most hardened reporters who reach their psychological crisis points when faced with the deaths of their colleagues. Many films have already been made about the profession of war journalist, some very good. ‘Civil War‘ adds to this list, asking tough questions about the nature of the professions of war reporter and photographer. What is the ultimate duty of journalists in extreme conditions? To record and report what they witness? When it comes to extreme violence, atrocities, seen without reacting, don’t reporters become accomplices? Does ’embedding’ with one or other of the forces – without which access to the battlefields is in many cases impossible – mean complicity with them? Alex Garland deliberately chose, I think, the profession of photojournalist and presented his heroes using the slightly old-fashioned tools of their trade. I think he meant that the questions asked in the film do not refer to a specific period, but to all the wars covered by journalists, since the press exists.
The cinematography is fluid and spectacular, although it does not appear to have been an excessively expensive production. Action movie buffs will be pleased, I think. Kirsten Dunst (Lee) proves that she has moved into the category of solid actresses with a diverse filmography. Cailee Spaeny seemed a bit counter-cast at first (too young?) but as the film advances she goes through a maturity process that manages to convince. Wagner Moura and Stephen McKinley Henderson round out the cast of characters with satisfying supporting roles. ‘Civil War‘ is more than just another dystopia.
Mikhail Bulgakov’s novel ‘The Master and Margarita’ was written between 1928 and 1940, but the writer never saw it published. The first – censored – version of the book appeared in the USSR in 1966. I guess this is the version that was translated into Romanian that I read in the late 60s. I have seen several more theatrical and cinematographic versions in the years that followed. It can be said that every generation since had its version of ‘The Master and Margarita’. Mikhail Bulgakov created a complex and profound literary masterpiece, still relevant as long as individual freedom in general and the creative freedom of artists in particular is questioned under different political systems. The film directed by Michael Lockshin, an artist who lives in two cultures – Russian and American – was shot about 3-4 years ago, and its release was delayed after the start of the war in Ukraine in 2022. Filmed in Russia and acted mostly with Russian actors, the film was released only at the beginning of 2024 and is enjoying success with audiences in Russia. The controversies surrounding the script and production seem to echo what happened to the novel that inspired the screenplay in a complex of situations where life imitated the book (and the film). This ‘The Master and Margarita‘ has a chance to become the major film version of the period we live in.
The screenplay is a rather loose adaptation of the novel, which has three narrative planes: the fate in the Soviet Moscow of a writer who is in constant struggle with censorship and in love with Margareta, a married woman; the appearance in Moscow of Professor Woland, a magician who may be an incarnation of the Devil and who dialogues with the atheist citizens of the new Soviet Union; and the evocation of the New Testament episode in which Pontius Pilate confronts Jesus and seals his condemnation. The biblical narrative plan is almost completely neglected. The focus is on the story of the Master, who is a playwright whose play about Pilate is taken off the stage due to its ‘un-Soviet’ theme. Events related to Bulgakov’s biography itself are added. The writer is criticized in a public meeting and then expelled from the Writers’ Union. When he decides to express his sufferings in the only way he knows – by writing a novel – he meets Margarita. Woland makes his appearance only about 40 minutes in the movie and becomes kind of a protector of the writer, the hero of his book and a witness to the love story between him and Margarita. The relationship between the two can only end tragically. Creators who have the courage to tell the truth are the fools of any age, and those considered fools in a dictatorial system like the Soviet one are sent to forced treatments. Lucidity among madmen is neighbor to death. The last part of the film is dominated by the story of Woland, leading to the destruction of yet another empire. He and all his companions witnessed yet another episode of the grandeur and folly of mankind.
‘The Master and Margarita‘ is a complex work, with multiple layers and meanings. Michael Lockshin and his team found cinematic equivalents for many of the novel’s narrative threads and added some nuance and development to ideas that, if present, are not central to the book. Visually, the film is formidable. The director created together with the designer Denis Lischenko and the director of cinematography Maxim Zhukov filmed a vision of Moscow where the mess of everyday existence is combined with the grandiose constructions of the communist era. It is not the Moscow of a hundred years ago, but rather the city of the future, as Stalin dreamed of the future, in the making. I believe that the trio of actors in the main roles are exceptional. Evgeniy Tsyganov makes in his character a synthesis of Bulgakov and many other writers, poets, artists whose voices were censored and strangled during the period of Soviet terror and who nevertheless did not give up their creation, often at the cost of their health or life. The love story with Margareta is believable and crosses the screen thanks to Yulia Snigir‘s beauty and talent. Finally, the German actor August Diehl is an excellent choice for the role of Woland, the character with magical and evil powers who dominates the second part of the film. Michael Lockshin‘s ‘The Master and Margarita‘ also has some flaws in my opinion – an excessive and unnecessary verbosity considering the expressive force of the images and its screening duration. Here again, as in many other contemporary films, I don’t think that exceeding the 120 minute limit added anything good to the viewers’ experience. However, this screen version of Bulgakov’s book is probably the best yet produced. I hope that international distribution will overcome all kinds of barriers, because this film deserves to be appreciated by its contemporaries, just as I believe it will be appreciated in the future.
