What more can be said or written about Fellini’s ‘La Dolce Vita‘? I included watching this film in the program of an anniversary day and I did not regret a single moment. 66 years after its release and the Palme D’Or it received at Cannes, this film remains one of the most important cinematic experiences I have had in my life of a passionate cinephile. It is a film that tells a lot about Italy after World War II, about Italian cinema and about Federico Fellini as one of the most important Italian filmmakers and in the history of this art. It is a film full of love for Rome, but it is also a story and a character that transcend the limits of time and place where it was filmed and that will remain, I believe, interesting and relevant whenever this film will be seen in the future. It is the film that built the image of Marcello Mastroianni and that introduced the common noun paparazzi into the languages of the world. A masterpiece.
With its almost three hours of screening, ‘La Dolce Vita‘ predicts the trend of long films in Hollywood today. The main character goes through episodes of epicurean searches alternating with disappointments, feelings of failure and phases of boredom, but at no time are the latter transmitted to the audience. In this sense, the comparison between Fellini‘s films and those of his colleague of the generation and respected rival, Michelangelo Antonioni, is interesting. The heroes of ‘La Dolce Vita’ belong to the same world as those of Antonioni’s films. The latter focused on the inner lives of the characters, while Fellini starts from the same point to build his own world, in which reality is reconstructed as a dream. The most quoted and photographed episodes of the film are concentrated in its first part, but everything that follows is significant, loaded with visual metaphors, fascinating and exuberant. Fellini absorbs his viewers into his universe.
The actors in ‘La Dolce Vita’ melt into their roles, to the point of erasing the differences between themselves and the characters. Marcello Mastroianni took the main features from the character Marcello and repeated them with variations in many of the great roles that followed in his career. Anita Ekberg almost totally crossed the ocean after this film, featuring mainly in European productions and becoming Fellini‘s muse (or one of the muses) in several of the films that followed. Anouk Aimée built the profile of other hot characters under an apparently icy shell starting from her character Maddalena in this film. Finally, Alain Cuny, a French actor with an unjustly forgotten career today, created the prototype of the intellectual who hides his inner storms (perhaps also his corruption), imitated by himself and others in many other films.
‘La Dolce Vita‘ also has several episodes that reflect the complex relationship that Fellini had with faith and the Catholic church. Without being a practitioner, he was rather a critical and lucid believer. The scenes that recount a mass hysteria produced by a ‘vision’ experienced by two children on the outskirts of Rome have a contemporary resonance, they could also be extracted from our immediate reality. What attracted the attention of viewers and critics, however, were the two scenes that open and close the film, scenes that have explicit biblical references. I find it intriguing that it was precisely these scenes that attracted criticism from religious institutions upon the film’s release and for many years afterwards. To me, the metaphor of the statue of Jesus hovering hanging from a helicopter above the Eternal City seems to be a philosophical critique of a world that ignores traditional values. The automatic reactions of censorship were wrong again. Fellini‘s perspective was not only artistic but also deeply moral.
Nu cred că este o prea mare exagerare în a afirma că știința și tehnologia secolului XX au început cu Jules Verne. Scriitorul, poetul și dramaturgul francez a anticipat în romanele sale multe dintre descoperirile și invențiile care aveau să lărgească orizonturile lumii cunoscute, să propulseze societatea spre o calitate de viață de neconceput până atunci, dar și să creeze pericole potențiale uriașe până la cel al auto-distrugerii. Scrierile sale nu doar că au avut o popularitate imensă (câteva dintre romanele sale s-au vândut în peste 100 de milioane de exemplare la nivel global, clasându-l pe locul doi în topul celor mai traduși autori din lume după Agatha Christie), ci au și înflăcărat imaginația multor generații de tineri care și-au început de la aceste lecturi carierele de cercetători științifici sau de experți în tehnologii.
Printre romanele sale cele mai cunoscute și mai populare se află De la Pământ la Lună: traseu direct în 97 de ore și 20 de minute, publicat în 1865. Se poate spune că una dintre sursele de inspirație ale lui Jules Verne a fost Războiul Civil American, căci vehiculul folosit de exploratorii spațiului în carte este conceput de ‘Baltimore Gun Club,’ o societate de pasionați de arme care, după conflict, își folosesc experiența și cunoștințele pentru a construi un tun spațial enorm numit Columbiad și a lansa spre Lună un echipaj de trei persoane (doi experți în tehnologie și un poet). Este o interacțiune – imaginară și premonitorie – între tehnologiile militare și aplicațiile civile. Chiar dacă unele dintre detaliile tehnice pot fi considerate naive sau depășite, principiul de bază al lansărilor este exact cel folosit în lansarea primilor sateliți artificiali în anii ’50 și începutul anilor ’60, iar calculele inginerești, foarte rezonabile. Misiunile Apollo și Artemis parcurg distanța dintre Terra și satelitul său natural într-o perioadă de timp de 76 până la 78 de zile față de cele 97 de zile prevăzute de Verne, ajutate fiind însă de propulsia activă a rachetelor. Și mai remarcabilă este predicția metodei de întoarcere. Folosirea gravitației este unul dintre principiile de bază pe care le-au utilizat și le vor utiliza și misiunile Artemis. Căci eroii lui Verne, ca și astronauții de astăzi, nu doar pleacă în explorare, ci se și întorc vii și nevătămați din misiune, ceea ce este o condiție esențială a succesului.
Cred că este interesant de menționat că romanul lui Jules Vernes nu era prima lucrare literară care imagina călătoria omenirii spre astrul nopții. O făcuseră deja scriitorul latin Lucian în secolul al II-lea e.n., cu O poveste adevărată, episcopul, istoricul și autorul timpuriu englez de science-fiction Francis Godwin în 1638 cu Omul de pe Lună, Cyrano de Bergerac (inspirat de Godwin) în 1657 cu Istoria comică a statelor și imperiilor Lunii, preotul și filosoful englez John Wilkins în 1638 cu romanul Descoperirea unei lumi pe Lună și scriitoarea franceza Marie-Anne de Roumier-Robert cu Voyage de Milord Céton dans les sept planètes, ou Le nouveau Mentor care apăruse la Paris în 1765. Niciunul dintre ei nu anticipase însă detaliile tehnice și științifice. În plus, romancierul francez a fost preocupat și de scopul și consecințele explorării spațiale. De la Pământ la Luna are în fapt două ‘sequels’ (continuări). În 1870, Jules Verne și-a trimis din nou eroii în spațiu pentru o călătorie În jurul Lunii, iar în 1889 a publicat romanul Achiziționarea Polului Nord, carte care ar putea fi considerată o precursoare a romanelor despre corporațiile și guvernele care folosesc tehnologiile în scopuri periculoase (în acest caz, tunul Columbiad va fi folosit să schimbe înclinarea axei de rotație pentru a putea exploata zăcămintele naturale din Antarctica).
Realitatea începe de la fantezie și dă naștere unor noi fantezii. Programul Artemis reprezintă revenirea Statelor Unite cu un program ambițios de explorare spațială, care-i va duce pe astronauți pe Lună și apoi pe Marte. Am scris despre misiunea Artemis II cu câteva luni în urmă, atunci când ea se afla în fazele finale de pregătire. Unul dintre motivele principale ale interesului reînnoit al americanilor pentru explorarea spațială este concurența chineză. În anii ’50 sau ’60 motivul central al competiției spațiale era Războiul Rece. Astăzi competitorul Americii s-a schimbat, el nu se mai numește Uniunea Sovietică, ci China. Este o competiție alimentată de nevoia de prestigiu, dar și de considerente strategice. Unii specialiști estimează că viitoarele războaie se vor purta în spațiu sau și în spațiu.
Scopul principal al misiunii a fost validarea rachetei de lansare, a sistemelor navei spațiale Orion, a operațiunilor echipajului și a procedurilor misiunii înainte de aselenizările prevăzute în viitoarele misiuni Artemis. Din multe puncte de vedere, obiectivele misiunii Artemis II au fost similare cu cele ale lui Apollo 8 din 1968, primul zbor lunar cu echipaj uman din cadrul programului Apollo, în timp ce traiectoria sa de întoarcere liberă semăna cu cea parcursă de Apollo 13 în 1970. Artemis II a trecut toate testele majore de la lansarea sa din 1 aprilie și până la întoarcerea pe Terra la 11 aprilie, racheta, nava spațială și echipajul performând mai bine decât îndrăzniseră inginerii să spere. Racheta Space Launch System (SLS) a generat puterea necesară lansării și a executat perfect corecțiile de traiectorie. Capsula Orion – cu oameni la bord pentru prima dată – a funcționat conform planului, lucru pe care niciun simulator nu l-ar fi putut demonstra. Scutul termic, care produsese motive de îngrijorare în timpul zborului fără echipaj al lui Artemis I, s-a comportat mult mai bine, deși rezultatele detaliate sunt încă prelucrate. Poate că cea mai mare realizare constă însă în acțiunile echipajului Artemis, care au generat speranță și optimism într-o lume care pare să aibă nevoie disperată de inspirație.
Ce urmează? O aselenizare până în 2028, cum arată oficial încă programul, rămâne o încercare dificilă. Mulți experți estimează că este mai degrabă vorba despre un interval de peste trei-patru ani. Succesul acestei misiuni – de la lansare până la survolul lunar – a schimbat probabilitatea într-o direcție considerată acum corectă. Întrebarea nu mai este dacă Orion poate zbura. Întrebarea este dacă modulele de aselenizare (încă netestate) și voința politică pot ține pasul. Nava spațială, cel puțin, și-a îndeplinit misiunea. Artemis II este o poveste despre inspirație și o poveste despre știință. S-a întâmplat asta și în vremea când se executa programul Apollo. Și azi ne aflăm într-o perioadă în care această lume are mare nevoie de optimism, o perioadă nu foarte diferită de cea a anilor ’60, și aceea marcată de războaie în întreaga lume și de tulburări civile acasă în SUA. Aselenizarea din iulie 1969 a fost un moment în care toți locuitorii Pământului s-au simțit solidari în a urmări misiunea și a se bucura de succesul ei. Se va repeta aceasta unitate în gânduri și cu Artemis? Rămâne de văzut.
Cei patru membri ai echipajului lui Artemis II au vizionat în perioada de carantină care a precedat misiunea filmul Proiectul Hail Mary, care a fost, dacă vreți, parte din pregătirea lor psihologică. Filmul este inspirat de cartea cu același nume a lui Andy Weir, despre care am scris și aici cu câțiva ani în urmă. Autorului îi plac eroii care se confruntă cu singurătatea și o înving. Mark Watney, eroul primului roman publicat al lui Weir și al filmului inspirat de acest roman, era abandonat pe Marte în urma unei furtuni de nisip și va trăi o poveste de supraviețuire la dimensiunile sistemului solar. Pentru Ryland Grace, profesorul de științe care este eroul celui de-al doilea roman al scriitorului, Proiectul Hail Mary, aventura se petrece la scară galactică. El se trezește dintr-o comă indusă, pe o navă spațială care gonește spre una dintre stelele apropiate (‘apropiat’ însemnând câțiva ani-lumină). Se află într-o stare de aproape totală amnezie, știind doar că este însărcinat cu o misiune de o importanță critică despre care însă nu își amintește nimic. Romanul și scenariul filmului combină două planuri narative. Cel al prezentului, în care eroul se confruntă cu singurătatea și cu încercarea de a-și aminti și apoi de a aduce la îndeplinire misiunea care îi fusese încredințată, și cel al trecutului, a cărui imagine se completează treptat, ca într-un puzzle al memoriei, și care va contribui la regăsirea propriei identități, dar și la revelația misiunii unice pe care o are de îndeplinit. Există o deosebire esențială între Marțianul și Proiectul Hail Mary (filmele). Primul îl avea ca regizor pe strălucitul, prolificul și inegalul Ridley Scott, la care chiar și eșecurile arată bine și spun multe. Pentru filmul recent lansat, studiourile MGM i-au ales pe Phil Lord și Christopher Miller, care nu au mai realizat un film de lung metraj de 12 ani, de la The Lego Movie.
Voi dezvălui foarte puțin din acțiunea filmului, pentru a nu răpi din plăcerea vizionării. Miza din Proiectul Hail Mary este nu salvarea individuală că în Marțianul, ci nici mai mult nici mai puțin decât salvarea Universului. În carte, Soarele (steaua Sol) începe să se stingă. ‘Ceva’ îi fură din energie, mai mult de un procent în fiecare an. Peste câțiva ani, Pământul va intra într-o eră glaciară, peste câteva decenii viața nu va mai fi posibilă. Acel ‘ceva’ de dovedește a fi o formă de viață pe cât de primară pe atât de nocivă. Singurul supraviețuitor al echipajului trimis să salveze sistemul solar de la extincție va descoperi că este vorba despre o pandemie intergalactică, că nu doar Soarele, ci și alte stele sunt în pericol și că soluția poate fi doar o colaborare între speciile care populează universul. Pe drum vom asista la o întâlnire de gradul trei.
Dacă tot l-am citat pe Spielberg, filmul datorează mult poveștilor spielbergiene din anii ’70 și ’80 care relatau întâlniri dintre specia umană și extratereștrii binevoitori, chiar dacă nu prea atrăgători la prima vedere (și nici la următoarele). Nu doar că Rocky, prietenul din alte stele al lui Ryland Grace, imaginat și manevrat de James Ortiz, pare a fi un verișor al lui E.T., dar sunt împrumutate (sau poate introduse ca omagiu) texte precum ‘ … go home’. Lui Ryan Gosling i s-a propus rolul de la începutul discuțiilor despre ecranizarea romanului și personajul pare să fi fost imaginat pentru el. Gosling a mai interpretat pe ecran un astronaut, pe Neil Armstrong din First Man. Aici adaugă nu doar omenie, ci și foarte mult umor. Ca detaliu anecdotic, talentatul și carismaticul actor canadian a transmis membrilor echipajului Artemis II un mesaj înregistrat cu urări de succes, pe care aceștia l-au ascultat înainte de lansare. Un personaj foarte interesant este cel al conducătoarei și coordonatoarei misiunii, Eva Statt, căreia îi sunt alocate resurse și autoritate nelimitate, în încercarea de a salva planeta. La citirea cărții, personajul m-a intrigat și scriam că ar putea fi eroina unui film doar despre ea. În film pierde ceva din profunzime dar câștigă interpretarea Sandrei Hüller, la primul său film peste ocean. Nu este singurul detaliu care se pierde în ecranizare (și nu sunt adeptul ecranizărilor fidele). Pasiunea pentru muzică în general (limba eridienilor vorbită de Rocky este descrisă în carte cu note) și pentru Beatles în particular, de exemplu, nu-și găsesc echivalențe cinematografice. Project Hail Mary emoționează cu stereotipuri de Hollywood acolo unde ar fi putut găsi soluții mai originale, poate chiar din carte. Ne putem doar imagina cum ar fi arătat filmul în regia lui Ridley Scott sau a cuiva din liga lui. Dar și așa, este un film care se adaugă marilor povești intergalactice. Cei care cred – ca mine – că specia umana va exista doar dacă explorează spațiul, vor iubi filmul. Cred că nu doar ei.
Fantezia și și știrile despre realizările tehnico-științifice vor concura pentru atenția noastră în viitorii ani. Cititorii acestei rubrici știu că sunt și un pasionat al filmelor și cărților de science-fiction, și un atent observator și comentator al progreselor științelor și tehnologiei. Pe amândouă le vom urmări și le vom discuta aici, atâta vreme cât avem combustibil.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Those who are, like me, admirers of the cinematic style practiced by Wes Anderson in the last decade, of fantasies with a surrealist touch, bringing together on screens formidable casts in stories where reality melts into legends and imagination, will perhaps be surprised to learn that this cinematic genre is not an invention of the 21st century. Anderson’s most illustrious precursor was Jean Cocteau – the French philosopher, playwright, poet and filmmaker to whose name all the avant-garde currents of European arts since the mid-20th century are linked. Jean Cocteau saw film as an art of synthesis and even if his filmography does not include too many titles, each of them is significant. ‘Le testament d’Orphée ou ne me demandez pas pourquois’ (which translates into ‘The Testament of Orpheus or Don’t Ask Me Why’ or just ‘Testament of Orpheus’ in the English distribution) is his last film of this genre. Filmed in 1959, the year Cocteau turned 70, and released three years before his death, this film can also be seen as Jean Cocteau‘s testament.
The main hero is the poet himself, and the main performer is himself. The poet has the gift of traveling in time, of influencing destinies, of searching for essence. His intersection with a 20th century scientist makes him aware of relativity and the dimensional unity between time and space, but his gift of transcending dimensions brings him before the tribunal of the gods. A connoisseur and passionate about mythology, Cocteau builds a world in which reality is only one of the possible facets, and the capital punishment consists of living reality in one single life, until the end from which no one can escape. What we watch on the screen is a dreamlike journey and an exploration of his own universe, the one in which dreams turn into images.
Viewers looking for a coherent plot in the classical sense of narrative constructions will quickly be disappointed. The sequence of experiences on the screen must be followed as a musical construction, with abstract symbols whose translations remain the responsibility of each viewer. Visually, the film combines bold shots (Roland Pontoizeau is the cinematographer) with sets that reveal the innards of a movie studio. Charlie Kaufman will do the same almost 50 years later in ‘Synecdoche, New York’. But this film also has predecessors in the surrealist films of Luis Buñuel created three decades before this film was made. The music of Gluck and Handel accompanies most of the film. Astute viewers will have fun identifying the appearance on the screens of established stars of the time – Jean Marais, Yul Brynner, Charles Aznavour, Claudine Auger -, but also of celebrities from other artistic universes such as Pablo Picasso or Françoise Sagan. Some of them appear for only a single sequence, for a few seconds. I enjoyed this film which is a document of a vanished artistic world and of the creators who made it and still keep it alive, at least for the duration of its viewing or re-watching.
The fate of economic migrants from the ‘second’ Europe, men and especially women who leave their countries in search of a source of income that will ensure not only their survival but also the future of their family and children, and the impact of this emigration on the families left behind and especially on the children, has become a very actual theme in movies in the recent years. I have seen several Romanian and German films that address this theme and now ‘Mama‘ is added to them – one of those debut films (the director is the Israeli Or Sinai in this case) that does not show at all that it is a film made by a presumed beginner. On the contrary, ‘Mama’ – for which Or Sinai also wrote the script – is a complex film, which addresses this issue from several different perspectives. A film with a heroine who makes many mistakes or almost only mistakes, but with whom viewers can hardly help but empathize. A film that gives viewers something to think about, bringing to the screen the human dimension of a social category that is invisible to many of us.
The main heroine has been working for many years in the home of ultra-rich people in Israel. She is more than just a housewife, she has become a confidant and essential help for the owners of the house, even if the social and economic differences are not forgotten at any moment. When she has an accident at work, she is sent on leave to Poland, where she came from, to see her family again – her husband and daughter, for whose support she had left. It is not surprising that many things have changed in her absence. The husband had started another relationship, the daughter had gotten engaged and does not seem to be very interested in her studies, and the project of the sumptuous house built with the money she sent had stalled. Her efforts to propel her family beyond the limitations she had suffered in life and her desire for them – and especially for her daughter – not to repeat her mistakes are thwarted not for economic reasons but because time and different social environments had changed everyone. On the surface, the Polish mother is strong. She has money, so she has economic power. In reality, the film depicts her struggle to keep her place or at least remain significant in the lives of those in her family.
I really liked the way the script describes the dynamics of the relationship between the woman who had lived for a while in another world and her family: delicately, without excessive rhetoric or melodrama, more through silences and regards than through words. Evgenia Dodina, who learned Polish and perfected it to the point of fluently interpreting the role, is excellent as usual and I expected no less from her. But I also liked her partner actors: the beautiful Katarzyna Lubik in the role of the daughter, the expressive Arkadiusz Jakubik in the role of the husband. Or Sinai manages to bring together and direct actors of different backgrounds and formations into a unified and natural ensemble. The social message is present in her script and precisely the lack of emphasis makes it more effective. What remains with the spectators is the portrait of the heroes in an increasingly diverse world and in which, despite the distances, we are still very dependent on each other.
Steven Spielberg nu mai trebuie să demonstreze nimic pentru a fi considerat unul dintre giganții istoriei cinematografiei. Va împlini 80 de ani în luna decembrie, a regizat 35 de filme de lung metraj în 55 de ani de carieră, a produs alte câteva sute, a definit genuri cinematografice, a fost lăudat și defăimat de critici, spectatorii se înghesuie în sălile în care rulează filmele sale și le vizionează pe medii diverse de mai bine de jumătate de secol și – pe deasupra – are și peste 7 miliarde de dolari în bancă. A înființat propria sa casă de filme, în cadrul căreia promovează și susține regizorii care-i plac, pe cei care-i sunt prieteni și, mai ales, tinere talente în care crede. Tot aici își produce de mai multe decenii propriile sale filme. Singur își alege subiectele, colaboratorii, echipele cu care lucrează. Revine în mod aproape circular asupra câtorva teme principale: istoria americană, călătoriile și aventurile care l-au fascinat din copilărie, relațiile dintre părinți și copii, identitatea evreiască, raportarea la trecutul de multe ori tragic al comunității și familiei sale și – desigur – existența civilizațiilor extraterestre și contactul omenirii cu acestea. Tocmai această independență financiară și artistică face ca Spielberg să fie judecat, comentat și uneori criticat pe o altă scală valorică decât cea prin care sunt evaluați alți cineaști. Am revăzut și eu notele pe care le-am dat filmelor lui pe IMDB de-a lungul ultimilor 10 ani. Câteva au primit de la mine nota 10. Altele însă, nici ele puține, ‘doar’ note de 8 sau 7. Privind retrospectiv, nu doar că mă întreb cine sunt eu să-i dau note lui Spielberg, dar înțeleg încă ceva: calificativele acestea au un sistem de referință diferit. Sunt calificative în Universul Spielberg.
‘Disclosure Day’, cel mai recent film al maestrului american, a avut premiera în iunie 2026 și a început să fie distribuit global, inclusiv în Romania unde a primit titlul ‘Ziua Adevărului’ (deși ‘Ziua Dezvăluirii’ ar fi fost o traducere mai exactă). Ideea filmului îi aparține lui Spielberg, scenariul fiind scris de David Koepp (n. 1963), unul dintre scenariștii de mare succes de la Hollywood, care a mai colaborat cu Spielberg la alte cinci filme regizate de acesta. Este al doilea film ca încasări în săli al lunii iunie (după ‘Toy Story 5’), cifra vânzărilor situându-se în ziua când scriu aceste rânduri (spre finele lui iunie) pe la 175 de milioane de dolari. Se știa cam de trei ani că Spielberg lucrează la ‘un film cu extratereștri’, dar secretul intrigii și detaliile producției au fost destul de bine păzite până foarte recent. În fapt, acest film completează un ciclu. Până acum se vorbea despre ‘trilogia cu extratereștri’ a lui Spielberg. Trilogia a devenit acum tetralogie. Patru filme care au fost realizate în decursul a 49 de ani. Să vedem cum a evoluat gândirea lui Spielberg în acest domeniu, în paralel cu arta sa cinematografică.
Primul film care a materializat pasiunea lui Spielberg pentru această tematică a fost ‘Close Encounters of the Third Kind’ (1977). A fost distribuit destul de repede în România, cu titlul ‘Întâlniri de gradul trei’ și l-am văzut pe la sfârșitul studenției mele într-una dintre sălile de pe ceea ce era atunci bulevardul cinematografelor din București. Spielberg dorea să facă acest proiect de mulți ani, prin 1973 propusese deja un prim scenariu marilor studiouri, dar abia după succesul lui ‘Jaws’ a putut strânge cei aproape 20 de milioane de dolari necesari realizării filmului în care jucau, printre mulți alții, Richard Dreyfuss și François Truffaut. ‘Close Encounters of the Third Kind’ este filmul unei obsesii. Un grup de oameni obișnuiți (inclusiv un electrician ‘guler albastru’ interpretat de Richard Dreyfuss) observă fenomene inexplicabile cu Obiecte Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) și sunt ghidați de ceea ce par a fi obsesii maladive să călătorească spre un munte îndepărtat unde are loc (sub supraveghere guvernamentală) un prim contact istoric cu o civilizație din altă parte a Universului. Titlul filmului este derivat din clasificarea întâlnirilor cu extratereștrii de către astronomul J. Allen Hynek, în care al treilea tip (gradul trei) descrie observarea directă de către oameni a extratereștrilor sau a „ființelor însuflețite”. Producția, interpretarea actorilor și efectele speciale erau extraordinare, dar ceea ce pe mine m-a impresionat la acest film era o schimbare radicală de viziune. Spre deosebire de multe alte filme științifico-fantastice create între anii ’50 și ’70, în care extratereștrii erau prezentați ca invadatori doritori să distrugă civilizația umană, să exploateze resursele Terrei și să reducă la sclavagism omenirea, ‘Close Encounters of the Third Kind’ propunea imaginea unei civilizații superioare care întinde omenirii mâna spre cooperare, propunând chiar împărtășirea unor tehnologii avansate care ar putea rezolva multe dintre problemele noastre actuale. Era, dacă vreți, o generalizare a ideilor pacifistului și umanistului Spielberg în spațiul infinit.
Linia aceasta este continuată în al doilea film faimos al lui Spielberg dedicat temei extratereștrilor – ‘E.T.’ (1982). Spectatorii români au avut ocazia să vadă oficial acest film în cinematografe doar în 2002, la ediția aniversară 20. La data lansării sale pe ecrane, dictatura impusese restricții severe și de cenzură ideologică, și de preț de achiziție, căci trebuiau achitate datoriile externe contractate tot de regimul comunist. Totuși, pe casetele piratate, filmul a fost văzut de mulți și înainte de schimbarea regimului. Spielberg combina aici două dintre cele mai dragi teme ale sale: extratereștrii și copilăria cu visele sale. Este un film clasic și emoționant care explorează legătura dintre un extraterestru, botanist pierdut eșuat singur pe planeta Pământ, și Elliott, un băiat singuratic. În aceeași măsură science-fiction și film de familie, ‘E.T.’ se concentrează pe teme precum copilăria, prietenia și trauma separării familiei.
Aveau să treacă peste 20 de ani până când Spielberg se vă întoarce la extratereștri. ‘War of the Worlds’ (‘Războiul lumilor’) din 2005 este bazat pe romanul clasic al lui H.G. Wells. Diferența de abordare este radicală față de filmele care l-au precedat, dar și față de ceea ce avea să urmeze, producția având loc în anii de după 11 septembrie 2001. Acest film transformă întâlnirea cu civilizația extraterestră într-un coșmar terifiant. Povestea urmărește un tată (interpretat de Tom Cruise) care încearcă cu disperare să-și protejeze copiii, în timp ce o forță extraterestră malefică și distructivă invadează Pământul.
Unii comentatori includ în această listă (a filmelor despre extratereștri ale lui Spielberg) și ‘Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull’ (‘Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal’) din 2008, al patrulea film din seria Indiana Jones a lui Spielberg. Eu ezit să o fac, știind că Spielberg însuși nu a vrut să transforme acest film într-unul despre extratereștri. Determinantă a fost influența lui George Lucas, care l-a convins pe Spielberg să-i descrie pe extratereștri în intrigă ca „interdimensionali” (adică veniți dintr-un univers paralel). Oricum, povestea marchează o revenire la concepția contactului pașnic dintre civilizații.
Ajungem, deci, la cel mai recent film al ciclului, cel pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, într-un mall bucureștean. ‘Disclosure Day’ revine la surse și la viziunea optimistă a lui Spielberg, dar adaugă un element nou, care era prezent doar implicit în filmele precedente: conspirația guvernamentală care are ca scop ascunderea sau minimizarea numeroaselor informații despre contactul cu civilizațiile extraterestre, cu scopul de a monopoliza aceste contacte și de a beneficia de tehnologiile avansate oferite omenirii de extratereștri. Acțiunea se petrece într-o lume în criză, în care mulți dintre locuitorii planetei au senzația că al treilea război mondial este iminent sau poate că a început deja. Știrile de la televiziune seamănă cu știrile noastre din aceste zile, atunci când o prezentatoare de buletine meteorologice pare a intra în transă și înlocuiește lectura temperaturilor probabile cu un mesaj într-o limbă necunoscută. Incidentul atrage atenția unui analist care tocmai furase de la firma de securitate cibernetică la care lucra dovezile electronice ale existentei extratereștrilor și felul în care guvernul american mușamalizase incidentele legate de întâlniri de gradul trei de-a lungul anilor, dar și acțiunile nesăbuite ale unor militari și politicieni care văd în extratereștri doar inamici cu care se pot purta noi războaie. În scurtă vreme, cei doi vor avea pe urmele lor armatele de polițiști, agenți FBI și securiști angajați de malefica mare corporație care, sub pretextul securității cibernetice, protejează în realitate secretele întunecate ale statului paralel. Curajoșii eroi vor încerca să salveze omenirea expunând public aceste informații care aparțin tuturor, în ceea ce numesc ‘Ziua Adevărului’ (‘Disclosure Day’).
Are un rol în poveste și tehnologia superioară a extratereștrilor, o ilustrare perfectă a celei de-a treia dintre Legile Previziunilor enunțate în 1962 de scriitorul Arthur C. Clarke: ‘Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie’. La fel ca și în filmele precedente ale ciclului, va avea loc și în ‘Disclosure Day’ o întâlnire de gradul trei, adică extratereștrii își vor face apariția. Pe mine personal, cinematografic, scenele de acest gen mă dezamăgesc puțin. Poate deoarece cred că este mai bine să lăsăm imaginația să lucreze liber și să evităm să concretizam inefabilul. Asta se întâmplă nu doar în filmele lui Spielberg, dar parcă tocmai la el, felul în care își imaginează fizic ființele din alte colțuri ale Universului mă dezamăgește. Bine, cu excepția lui E.T., desigur.
Crede Steven Spielberg în existența extratereștrilor și în posibilitatea întâlnirilor de gradul trei? Este o întrebare pe care și-au pus-o mulți admiratori și pe care i-au adresat-o reporterii regizorului însuși. Din ceea ce am citit și am auzit, cred că răspunsul este DA. Spielberg nu doar că este convins de existența vieții sub forme diverse în afara spațiului terestru, dar chiar și-a exprimat convingerea că omenirea va descoperi ființe extraterestre în timpul vieții noastre. Spielberg este un om curios și un avid cititor de literatură de popularizare a științei. Convingerile sale se bazează pe scrierile unor savanți precum Carl Sagan, care au demonstrat matematic că ar fi o aroganță să credem că oamenii sunt singura formă de viață inteligentă din univers. Tot matematic, cercetările mai recente care folosesc informațiile dobândite despre dimensiunile și diversitatea Universului arată că în raza accesibilă nouă ar trebui să existe mii de planete în care să fie îndeplinite condițiile apariției vieții. Spielberg a studiat de asemenea numeroase documente și mărturii despre apariții ale vehiculelor extraterestre și întâlniri cu pasagerii acestora și concluzia lui este că există destul de multe probe circumstanțiale care să confirme realitatea unei părți din aceste incidente.
Am și eu o opinie în aceasta privință. Sau mai bine zis o întrebare. De ce majoritatea covârșitoare a relatărilor despre OZN-uri provin din Statele Unite? În unele baze de date ale raportărilor, 75% dintre evenimente provin din SUA adică un raport 3:1 față de numărul evenimentelor din restul lumii, în timp ce în altele raportul este și mai sever, până la 20:1. Există explicații, majoritatea de ordin cultural și istoric (psihozele Războiului Rece de după 1945, tendința de relatări senzaționale din presa americană), dar și tehnic (instrumentație mai avansată de observație). Toate acestea nu explică însă, în opinia mea, distribuirea atât de inegală a acestor raportări. Administrația americană a început să declasifice și să permită treptat accesul public la o parte dintre aceste informații. Există baze de date similare și în alte țări: Rusia sau China, de exemplu? Deocamdată, dacă ele există, sunt încă considerate secrete de stat – moștenire a trecutului sau prezentului comunist al acestor țări. Până când nu vor putea fi studiate arhivele de pe tot globul, nu poate fi dat un răspuns solid documentat la această întrebare.
Ceea ce este cert este că întâlnirile de gradul trei sunt excelente materiale pentru literatura și filmele science-fiction. Hollywood a preluat tema încă din anii ’40 și ’50, când cineaști precum Kubrick, Lucas, Riddley Scott sau Spielberg au creat fiecare viziuni noi, fiecare diferită de a celorlalți. În mod cert, interesul public a alimentat și fluxul informațional, între cercetarea științifică și ficțiune existând o influență reciprocă. Filmul ‘Disclosure Day’ este un bun exemplu în acest sens. Scenariul este evident influențat de știrile curente, dar și de teoriile conspirative, în spatele cărora Spielberg crede că poate exista un dram de adevăr. Viziunea sa este din nou optimistă, poate tocmai deoarece lumea din film, atât de aproape de un război mondial autodistrugător, seamănă atât de mult cu cea reală. Avem nevoie de optimism. Unul dintre serialele mele de televiziune preferate din toate timpurile, difuzat în anii ’90 ai secolului trecut era ‘X-Files’. Deviza agentului FBI Fox Mulder care investiga împreună cu sceptica sa colegă Dana Scully cazuri misterioase de tot felul era ‘I want to believe’, ceea ce sublinia obsesia sa pentru căutarea probelor concrete de existență a contactelor cu extratereștri. Eroii lui Spielberg sunt bântuiți de aceeași obsesie. Ei vor ajunge nu doar să vadă, ci și să atingă. Va ajunge Spielberg – și noi împreună cu el – să fie martor al unui asemenea eveniment în decursul vieții sale? Vom urmări și vom relata. Deocamdată, ne delectăm cu încă un film pe care niciun pasionat al genului nu are voie să-l piardă.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
The concert that Keith Jarrett gave in Cologne in 1975 is source to one of the most famous recordings in the history of music. I deliberately avoided using the term jazz because Jarrett defined his music at that time as transcending the boundaries of the genre. The American pianist had already played in Miles Davis’s band, which was considered a peak in jazz, but he had left that group and launched a solo career precisely to demonstrate his creative power as an independent musician and to surpass himself in concerts based on pure improvisation. Every night was different. The story of that legendary concert and the history of the individual that made it possible are the subject of the film ‘Köln 75‘ written and directed by Ido Fluk. A film that fascinated me and not only because I am a fan of this musical genre and of Keith Jarrett, but also or especially because it manages to reconstruct in detail and with passion the jazz scene of the ’70s and the world around it.
The other heroine of the film, Vera Brandes, belongs to a generation of Germans born after the Second World War, who in various ways expressed their desire to separate themselves (historically and culturally) from their parents’ generation in the 1960s and 1970s. This desire took various forms, from social and political activism to violent rebellion, from choosing alternative ways of life to rebellious creativity in various fields of art. For Vera, the daughter of a wealthy dentist and a tyrannical father, rebellion meant a passion for jazz music. Since adolescence, she had been frequenting jazz clubs, and her enterprising nature combined with an extraordinary audacity led her to launch a career as an impresario before she reached the age of majority. She brought to her hometown of Cologne many of the musicians associated with Ronnie Scott’s legendary London club. But the revelation for her was hearing Keith Jarrett sing at a jazz festival in Berlin. The American pianist was experiencing his own rebellion, trying to create a new artistic image for himself, exploring artistic paths that no one had traveled before. His music was pure improvisation, eliminating the ballast and themes of the standards of the genre. Each concert was a unique event, with Jarrett playing music that had never been played before and would never be played again in the future. Without hesitation, Vera decided to organize a concert for Keith Jarrett in Cologne, nowhere else than on the stage of the Opera House. Even for the daring 18-year-old, it was not easy to put these plans into practice.
I really liked the film, and not just because it combines two of my great passions: cinema and jazz. In fact, the soundtrack makes little use of original music, and not the one from the concert that would generate the best-selling live jazz concert album in history. At times, it seems to use precisely the improvisation technique that Miles Davis and Keith Jarrett elevated to the rank of art. Ido Fluk wrote an intelligent and moving script that combines love for music, empathy for his heroes, and the delicacy of psychological analysis. He skillfully wields the tools of docu-drama and creates characters that introduce viewers behind the scenes of music, but also the lives of those who make it possible. Mala Emde is formidable in the role of the young jazz enthusiast, and this only highlights even better John Magaro‘s creation, which brings to the screen the portrait of a pianist who is confronted with his own ambitions but also with personal problems (physical and psychological), an artist in constant search for perfection and in constant doubt about his own ability to surpass himself. Even though both actors are (and look) a little older than the roles of the characters they play, the quality of their interpretation makes us quickly forget this disadvantage. ‘Köln 75‘ is a cinematic homage to a unique moment in music history, a reverence for the generation of rebellions from half a century ago, and a film that lovers of good cinema should not miss.
Here is a film that surprised me. For the better. ‘Per amore di una donna‘ (or ‘For the Love of a Woman‘ in English) is a film by an Italian director I didn’t know named Guido Chiesa. I chose to see the film because it is an adaptation of a novel by an Israeli writer I greatly admired (Meir Shalev) and includes in the cast Mili Avital (an Israeli actress with a more than honorable career in Hollywood) as well as Ana Ularu, an excellent Romanian actress whose career I also follow whenever I get the chance. The two actresses did not disappoint me, but I also discovered a film that captivated me, based on a well-constructed script around the drama of a family with many secrets and an unusual romantic story, grafted on the history of Israel and the Mandatory Palestine that preceded it.
The narrative has two plans. Esther, an American woman in her 40s, receives after her mother’s death, in the late 1970s, a mysterious envelope containing a strange necklace and a letter urging her to travel to Israel (where the family had come from a long time ago) to discover secrets about her family and about herself. Without much enthusiasm, the woman will make the journey to a world very different in mentality, culture, history. Here she will discover that her destiny is linked to that of another woman named Yehudit, who had lived in the 1930s and 1940s in Palestine, which was then under British mandate. The encounter with this different world and with Zayde, a slightly strange, slightly charming man, an ornithologist by profession, will turn into an exploration of her own past, but will also allow her and the spectators to discover of a very special love story.
The romantic thread works very well. The portrait of the woman who had lived decades ago in those places, alone in a world that was emerging and that was also changing traditions and relationships between people in general, men and women in particular, is very well brought to the screen. The creations of the entire team of actors contribute here. Ana Ularu creates a fantastic role, her Yehudit will remain in the memory and hearts of those who see the film. Her character is a beautiful and strong woman, a fighter who refuses victim status despite the blows and prejudices. All the actors and especially the performers of the roles of the three men in Yehudit’s life do a good job. A good note also for Ori Pfeffer in the role of Zayde, to whom he gives warmth and sincerity. It is not easy to unite an international team of actors, formed by Italians, Romanians, Israelis (including two very well-known actors in supporting roles) and from other countries and direct them to play a story that takes place in Israel in English. Guido Chiesa managed this very well, in my opinion, and succeeded to fairly reconstruct the atmosphere of Israel in the 1970s and that of the Jewish settlements before the creation of the state of Israel. The sole dissonant note was the use of English for the scenes that took place in the 1930s and 1940s, the immigrants and pioneers of that time (most of them) spoke other languages, but the difficulties of casting and execution would probably have been insurmountable. Even if the approach is sometimes uneven, with some episodes expedited while others are over-explained, I think most of the obstacles have been overcome. ‘Per amore di una donna‘ with its story of love and resilience in a new world, with the luminous figure of the main heroine, is worth seeking for and watching.
Yves Allégret, the director of the Franco-Mexican co-production ‘Les orgueilleux‘ (known in English distribution as ‘The Proud and the Beautiful’) was in the 1950s one of the preferred target of the critics of future French New Wave filmmakers. He directed this 1953 film together with the Mexican film director Rafael E. Portas, who did not appear on the film’s credits or posters in France. The script also has five other co-authors besides the director, including Jean-Paul Sartre, who in the 1940s had written about ten screenplays or short stories, looking for a source of income and using them as a vehicle for his political, social and moral ideas. One of these stories is the basis of the film, although Sartre denied authorship when distributors wanted to use his name. Sartre‘s story is shifted from China to Mexico, a country with which European cinema had a long history of collaboration. ‘Les orgueilleux‘ surprises with its visual qualities and the intensity of the melodrama which is more than saved by the exceptional performances of two of the best known and most beloved actors of France of those years. I have no information about the critical reception of the film apart from the fact that it won an award at the Venice Film Festival and the script was considered for the Oscars, but for me ‘Les orgueilleux‘ is proof that quality film was made in France even during the time of ‘cinema de papa’.
The story takes place in a village in Mexico and at many moments the description of the background is as interesting as the story itself. On-site filming built the image of a world in which deep Catholic faith meets with pre-Columbian traditions, extreme poverty with corruption and abuses of the powerful. Alex Phillips a Canadian cameraman whose career has been mostly spent in Mexico, contributed with the cinematography. The film’s heroes, Nellie and Tom, a couple of French tourists are taken off a bus because Tom is sick. He will die soon, and the illness he brings makes him patient zero of a plague that will sweep the town. Nellie is left alone among strangers, her money is stolen, and she is forced to look for the means to ensure a decent funeral for her husband and to defend herself in a foreign country, populated by aggressive men fascinated by her blond beauty. Will she be saved by Georges, a young doctor who abandoned his profession following a tragedy and has fallen into poverty and drunkenness, becoming the target of the ridicule of the villagers?
‘Les orgueilleux‘ is the first film to bring the two great actors together on screen, and they do so in roles that are atypical for what they had done and what their image was until then. Gérard Philipe abandons the mask of the young lover to play the role of a man struck by fate and who has become skeptical even about his own humanity. Sometimes it seems like he is overacting, but that is the character. His dance scene is memorable. Michèle Morgan also breaks away from many other roles of strict moral reference, playing a vulnerable woman who finds the resources to survive and preserve her honor, even if she does not do it in a conventional way. She also has a memorable scene, a long shot, alone, in a hot hotel room, in a skimpy outfit, anticipating Catherine Deneuve, the one in ‘Belle de Jour’, by 14 years. If there had been an American remake, the role would have suited Marilyn Monroe. Minus the talent. I don’t think there are many deep interpretations to be found in the story, even though the script is based on a short story by Sartre and even though there are superficial similarities to ‘The Plague’. The film’s appeal lies in the simplicity, in the magnetic attraction and interpretations of the two lead characters and in the cinematography that tells a lot about the places where the events take place. Papa Yves Allégret made a good film with these materials.
‘Riso amaro‘ (or ‘Bitter Rice’ in the English release) is one of the films that connects the Italian neo-realism of the 1940s in its ‘pure’ form with the great Italian cinema that would emerge from this movement in the following decades. Made in 1949 and produced by Dino De Laurentiis, it was the third film by director Giuseppe De Santis. Some of the firm principles of neo-realism were abandoned: in the lead roles, instead of amateur actors, well-known professional actors or debutants with aspirations to a fame that they would actually achieve were cast. Social themes and political messages remain dominant, but they are combined with a ‘film noir’ plot in order to attract a wider audience, including those in international film markets. Finally, the dominant female characters do not look at all like the anonymous heroines of some of the previous films of the neorealist wave but rather like movie stars worthy of Hollywood. In fact, it can be said that ‘Riso amaro‘ was already a film that was in dialogue with American cinema, at an intersection that also included the clash between the American culture that flooded Europe and the leftist ideologies that guided neorealism politically and artistically.
The story opens with a radio reporter’s broadcast, a good pretext to use voice-over and define the context. For a few weeks each year, the rice fields of northern Italy were populated by detachments of women recruited from the poor strata of post-war Italian villages and towns, who came to perform the hard and painstaking work of harvesting rice. Walter and Francesca – he a charismatic conman, she a young accomplice who has fallen into his nets – will join this crowd in an attempt to cover up a major robbery and escape justice. In the women’s camp near the rice fields, the two will meet Silvana, a young peasant woman, fascinating in her beauty and zest for life. All the men are mesmerized by this woman, including Marco, a soldier close to being released from the army, but Silvana seems to prefer the toxic Walter, who plans to rob the work of those who had toiled during the harvest. The love story and the planning of the new coup are combined against the backdrop of social conflicts between seasonal workers and their employers.
Visually, ‘Riso amaro‘ is one of the most impressive films of the decade. The cinematography belongs to Otello Martelli, who would add films such as ‘La Strada’ and ‘Dolce Vita’ to his illustrious filmography in the following decades. The combination of action and music is also excellent. Even if it cannot be said that ‘Riso amaro‘ is a musical film, several scenes of music and dance are memorable and well integrated aesthetically. The soundtrack is also noteworthy, with a lot of jazz, an element that subtly adds to other American cinematic influences (some less subtle, such as the fact that the ‘negative’ characters chew gum). The two actresses in the lead roles are fascinating, even if they do not look at all like women who toil in the rice fields. Silvana Mangano in the role of Silvana begins her rise as a star here in a role in which she reminds (and not only in terms of physiognomy) Ingrid Bergman. Doris Dowling is actually an American actress, dubbed in voice in this film, Francesca being a characterological counterpoint to Silvana. Vittorio Gassman was already quite famous when he played the role of Walter, but for Raf Vallone it was his first credited role and this is where his career begun. The resemblance to Burt Lancaster probably contributed to the casting and success of the role. ‘Riso amaro‘ is a cinematic milestone, one of the films that marks the end of Italian neorealism and the beginning of a period of international distribution and success of films made in the peninsula. But it is, above all, a beautiful, sensual, captivating film that can still be watched with interest in the eighth decade since its production and release on screens.
Kane Parsons, the creator, director and co-writer of the ‘Backrooms‘, will turn 21 on June 18, which means he won’t be able to legally buy a beer in the United States for a few more weeks to celebrate the success of his film. And what a success! It’s the most prolific first week for an A24 film, and it’s an original and fresh production that stands out even in a film season that has no shortage of competitors in the horror genre. Much of the originality is due to the fact that ‘Backrooms‘ adapts for the big screen a series of video productions that were broadcast on Parsons‘ YouTube channel and went viral on the Internet. I haven’t seen them, so I can’t comment on them or compare them. But what I saw on the big screen is one of those cinematic phenomena that show up every few years, and it’s also the promise of a filmmaker who could become big, if movie making manages to keep him in its orbit. I’m not sure that’s the case.
The story takes place in 1990, and Kane Parsons proves to be not only a good connoisseur of the period dated 15 years before his birth, but also of the cinema of those years, because the beginning of the film uses the pretext of ‘rediscovered video’ that ‘The Blair Witch Project’ would be launching at the end of that decade. Clark, the main character, is a failure from all points of view. He is the manager of a furniture warehouse store that customers avoid, his family life is destroyed after his wife kicked him out of the house, he sleeps in the store and drinks whisky from the bottle every night until he falls down. As any American personal failure, he needs a shrink. Clark has Mary, with whom he shares everything, including the discovery of a mysterious space, with its own laws, adjacent to the furniture store. Clark and Mary will explore this space, one by one, and their destinies will take them on a path of no return. Anything I write from here on would be a spoiler, so I’ll stop.
After the spectacular beginning, the story progresses a bit slowly, and some off-screen comments bothered me until I understood their purpose. Visually, the film looks formidable. Danny Vermette created spaces from an alternative world that represent a variation on the concept of liminal spaces, which in the aesthetics of the Internet are empty or abandoned places that seem strange, deserted and often surreal. Jeremy Cox filmed them. Anyone who saw Kubrick’s ‘The Shining’ encountered this concept many years before using the Internet, and the labyrinth that swallows its heroes and forces them to fight for survival is familiar to us from several other horror movies. The treatment, however, is very different. Chiwetel Ejiofor and Renate Reinsve play the roles of Clark and Mary – two imperfect contemporaries of ours, each carrying traumas from the past (but who doesn’t?), confronted with the impossible and trying to make sense of the discovery of the alternative space. Their slide into the other dimension of existence is described without Hollywood flourishes, even if it suffers from too many explanations. In horror, sometimes it is better to explain less in order to preserve the supernatural effect. The ending even leaves a door open for sequels. I will watch them, of course, but I will especially watch the evolution of this talent launched spectacularly by this film, whose name is Kane Parsons.
