It takes a bit of courage, or perhaps audacity, to give the title ‘Hokum‘ to a commercially distributed film. The noun ‘hokum’, which I learned on this occasion, has a few different meanings: it means ‘nonsense’ or ‘just plain nonsense’ but also defines a cheap theatrical or cinematic device, designed to attract the audience’s attention in order to create a calculated reaction from the start. Irish director and screenwriter Damian McCarthy gives his films enigmatic one-word titles. ‘Hokum‘ is his third consecutive film to follow this convention, and all belong to the horror genre, using elements of Irish folklore, rich in ghosts, mysteries and supernatural creatures. The stakes are a bit higher in this film, which is an Irish production with American and Emirati financing.
The hero of the film, named Ohm Bauman, is an American novelist and a very unsympathetic guy. He travels to Ireland for the first time in his life to bury his parents’ ashes in the place where they had spent their honeymoon, perhaps the happiest time of their lives. He is hosted at the inn where they had also lived, perhaps using the bridal suite that is locked by the owner because it is haunted by ghosts. The hero’s antisocial behavior – perhaps due to a creative crisis in search of the end of a trilogy of novels or perhaps due to childhood traumas – and excessive consumption of whiskey lead him to an attempted suicide. When he wakes up, he discovers that the hotel barmaid who saved his life has disappeared. The hotel is rumored to be haunted, with strange characters roaming around. Are the supernatural phenomena that all the locals seem to believe in ‘hokum’, or are they part of a reality that you have to believe in order to understand?
Adam Scott delivers a remarkable performance as an atypical anti-hero for horror films. Viewers will have difficulty identifying with his character, at least at first, but as the story progresses, some of the reasons for his behavior will become clearer. The cinematography combines gloomy tones with a not always clear image, and the hotel building where most of the story takes place looks like a combination of the exterior of ‘Psycho’ and the interiors of ‘The Shining’. The elements of Irish folklore are not very well highlighted, but perhaps that’s for the best, because too many rational explanations could harm the mystery. This film is not for those who consider supernatural phenomena to be just ‘hokum’. You have to believe in them, at least as an artistic convention, like fairies and ogres in fairy tales. For many viewers who accept conventions or even believe in them, ‘Hokum‘ can be a delight.
‘The Drama‘, the film written and directed by Norwegian Kristoffer Borgli who crossed the Atlantic for several years and is now making films in the United States, combines in a surprising and original way two film genres that are apparently light years apart: the romantic comedy and the social film about the tragic phenomenon of violent acts committed in American schools by students who have too early and too easy access to lethal weapons. The social pressures and prejudices amplified by the accelerated speed of spreading rumors in the constantly connected world we live in are questioned. The pretext seems frivolous, like in many romantic stories on screens, but the stakes are immense and the issues raised deserve a debate that only begins in the cinema, but will continue among many who have seen the film.
Emma and Charlie form a couple who seem to be living a love story like in the movies. The chance meeting turns into a lightning-fast love story that quickly evolves into the planning of a dream marriage. When they meet at a restaurant with their best friends, Rachel and Mike, to plan the last details of their wedding, a trivial conversation and a game about ‘truths of life’ trigger a catastrophe. Slightly intoxicated by alcohol, Emma tells of an episode from her adolescence in which she came close to committing a crime. Rachel is outraged, Charlie begins to have doubts about the beautiful woman he is linking his life to. The wedding preparations continue, but with hurdles. Will the two young people manage to overcome the distrust aroused by the revelation of secrets from the past? Was the episode from Emma’s past just a teenage mistake or perhaps the sign of serious personality disorders and a symptom of a social illness widespread in American society? The judgments of those around her, perhaps their prejudices, do not help to clarify the situation, on the contrary.
The mix of themes is a bit eclectic and perhaps screenwriter Kristoffer Borgli could have reduced the number of topics undertaken directly or in passing, focusing on the central thread that is important enough to support the film. Director Kristoffer Borgli, however, manages to sustain the pace and create a constantly interesting action. Zendaya is one of the hottest names in Hollywood today and she manages, together with Robert Pattinson, to create a believable couple on screen that viewers become attached to, a couple that struggles with the prejudices of those around them, but especially with themselves in an attempt to overcome an abysmal crisis. I also liked Alana Haim, another talented and rising actress, whom I have noticed in several other films. ‘The Drama‘ isn’t perfect as a story (the ending is also a bit long and predictable) or as a production, but it’s an interesting film that raises difficult issues and addresses them in an open style, avoiding judgments. It is, if you wish, proof that romantic comedy can also address themes with substance, going beyond the condition of simple entertainment.
Cum poate fi explicată o crimă de proporții monstruoase cum a fost Holocaustul? Cine au fost executanții și complicii prin fapte sau prin tăcere? Cum pot trăi descendenții victimelor și care le este menirea și datoria? Pot fi combătute uitarea și negationismul? Există lecții ale istoriei? Iată câteva dintre întrebările pe care nu pot evita a și le pune cei care au citit ‘Götz și Meyer’, cartea tulburătoare scrisă de David Albahari, care a apărut în colecția ‘Anansi Clasic’ a editurii Pandora M în traducerea din limba sărba a Octaviei Nedelcu. Autorul, care a trăit intre 1948 și 2023 în fosta Iugoslavie, în Canada și în Serbia, a fost romancier și traducător al unor scriitori importanți din limba engleză în limba sărba, și pentru o perioadă cheie din istoria Balcanilor (cea a războaielor care au dus la destrămarea Iugoslaviei, între 1991 și 1994) președintele Federației Comunităților Evreiești din Iugoslavia.
‘Götz și Meyer’ are mai puțin de 150 de pagini și pare la prima vedere a fi fost scrisă dintr-o singura suflare. Impresia aceasta este amplificată de faptul că textul este condensat într-un singur paragraf, un flux continuu de amintiri, reflecții, trăiri. În timpul primei lecturi și mai ales după ce aceasta se sfârșește ne dăm seama ca cititori că avem de-a face cu o scriere complexă, rezultatul unei cercetări temeinice, dar mai ales a unei distilări și decantări de sentimente și gânduri care au fost construite cu atenție și expuse cu precizie și fluență. Acțiunea cărții pleacă de la un fapt istoric documentat și anume exterminarea a mii de evrei din Belgrad și Serbia ocupată de naziști în perioada 1941-1942 folosind o metoda ‘originală’ aplicata doar în acea parte a Europei și pe frontul de Est – gazarea victimelor înghesuite în camioane, o metodă care era un preludiu al asasinatelor de mult mai mari proporții în camerele de gazare de la Auschwitz.
‘Istoria ne informează sec că autoritățile germane de ocupație au emis în data de 16 aprilie 1941 un ordin privind înregistrarea şi consemnarea tuturor evreilor şi că până la data de 13 iulie a aceluiaşi an, aşa cum e notat în Raportul periodic de activitate trimis de Primăria oraşului Belgrad către Ministerul de Interne, s-au prezentat aproape nouă mii cinci sute de evrei belgrădeni. Aici istoria pune punct. E suficient însă să te întrebi cum s-a simțit fiecare dintre cei nouă mii cinci banderola sute de bărbați, femei şi copii, când și-au pus galbenă sau steaua în şase colțuri și istoria începe să se fărâmiţeze și să se destrame. Istoria nu are timp de sentimente, cu atât mai puțin de neputinţa absurdă şi mai ales de incapacitatea de a înțelege ce se întâmplă. Într-o zi eşti o fiinţă omenească şi a doua zi, în ciuda însemnului purtat, ori tocmai de aceea, devii invizibil. Nu, asta nu e istorie, ci o catastrofă de dimensiuni universale, în care fiecare individ reprezintă un univers special. Nouă mii cinci sute de universuri se transformă din stare solidă în stare gazoasă, ceea ce nu e o simplă metaforă, mai ales când e vorba de cele cinci mii de suflete care au făcut cunoştinţă cu partea din spate a camionului lui Götz şi a lui Meyer.’ (pag. 33-34)
Povestitorul fară nume identifică executanții crimelor ca fiind doi subofițeri SS naziști pe nume Götz și Meyer. Dar cine este el, cel care reconstituie trecutul, cel care își împărtășește gândurile și trăirile cu cititorii, cel care se confruntă cu uitarea și cu fantomele trecutului? Înțelegem că este unul dintre descendenții victimelor, reprezentant al generației copiilor supraviețuitorilor, ai căror părinți au ales tăcerea.
‘Părinții mei, cât au fost în viață, nu au vorbit despre trecutul lor: ceea ce se întâmplase se întâmplase, şi nu avea niciun sens să repete acele lucruri, iar când au murit, eu eram interesat de alte lucruri: de plimbările prin parcul Kalemegdan şi mai ales de colecția de timbre cu portrete de scriitori și teme literare. Nu ne-au vorbit nici despre originea lor și a mea, evreiască, convinşi fiind, presupun, că tăcerea, dacă răul ar bate din nou la uşa noastră, ne-ar face invizibili. Astfel, cunoștințele mele erau limitate la fapte generale din manuale, istorie, filme şi opere literare, iar acestea nu-mi sugerau nicidecum că acea istorie se referă la mine.’ (pag. 33)
Sentimentele acestea le pot înțelege foarte bine. Fac parte din aceiași generație cu autorul și cu alter-ego-ul acestuia, povestitorul din ‘Götz și Meyer’. Multă vreme părinții noștri, părinții lui, au tăcut. Dacă au povestit, au făcut-o foarte tărziu, spre apusurile vieților lor. Sistemul politic comunist – deși antifascist în teorie – a încercat să elimine din istorie identitatea evreiască a victimelor. Părinții au încercat să uite, să-și refacă viețile, să îngroape și să nege ceea ce li se întâmplase. Aici se află prima dintre cele trei teme principale ale cărții: căutarea identității de către o generație căreia i s-a șters o parte din trecut. Povestitorul cercetează, culege mărturii, își imaginează arborele genealogic al familiei sale, dar lipsa informațiilor despre destinele curmate face ca acest arbore să fie unul aproape sterp, cu multe ramuri lipsă, ramuri retezate.
Este literatura o alternativă a istoriei? Este una dintre întrebările pe care și le pune autorul la un moment dat. În lipsa unor documente exacte, a unor nume pierdute, își imaginează un erou, un băiat pe nume Adam, abia intrat în adolescență, care se va maturiza brusc în suferință și datorită ororilor la care este martor, înainte de a dispare în neant împreună cu tovarășii sai, victimele reale.
Cine sunt călăii? Götz și Meyer par a fi o exemplificare a teoriei banalității răului pe care a dezvoltat-o Hanna Arendt după ce a asistat la o parte din ședițele publice ale procesului lui Adolf Eichman de la Ierusalim, în anul 1961. Ei sunt buni familiști, cetățeni ‘normativi’ într-un sistem inuman, executanți care se preocupă de detaliile tehnice ale instrumentelor lor criminale și care își continuă viața ‘normativa’ în afara programelor ‘de lucru’. Identific aici a doua idee principală a cărții: într-un sistem totalitar care oprimă anumite categorii de oameni și le neagă toate drepturile, inclusiv dreptul la viață, noțiuni ca ‘disciplina’ , ‘datoria’ sau ‘normalitate’a nu doar că își pierd sensul, dar chiar devin un mod de a justifica crimele și complicitățile.
‘Cel mai simplu ar fi, bineînţeles, să mă folosesc de nişte stereotipuri: păr blond, ten deschis la culoare, obraji palizi şi privire de oţel, dar n-aş face altceva decât să demonstrez cât de mult sunt influențat de propagandă. Rasa superioară de-abia se contura, iar Götz şi Meyer erau doar o verigă în lanţul care urma să ajungă în viitorul îndepărtat. Dar ce verigă erau ei! Pe vremuri, tocmai astfel de misiuni mărunte, aşa cum era a lor, constituiau fundația unui edificiu uriaş; de calitatea lor depindea siguranța temeliei. Nu susţin că Götz şi Meyer ar fi conştientizat acest lucru, poate că doar îşi făceau datoria conştiincios, ca la orice alt loc de muncă, dar, fără îndoială, ştiau în ce constă munca lor. Misiunea lor, mai precis, pentru că așa o numeau, asta și era: o misiune, un ordin, o comandă, o terminologie militară care aici nu puteau fi evitată. Până la urmă, Götz şi Meyer erau cadre militare şi loialitatea lor faţă de Reich şi Führer nu putea fi pusă la îndoială. Chiar şi atunci când intra în lagăr, când îi ridica în brațe pe copii, Götz, ori poate Meyer, nu se gândea nicio clipă la ce urma să se întâmple. La urma urmei, totul făcea parte dintr-un angrenaj uriaș, fiecare cu soarta lui …’ (pag. 6)
Pentru a le sublinia anonimitatea, scriitorul îi descrie în multe pasaje ca interschimbabili (‘Götz și Meyer sau poate Meyer și Götz’). Sistemul de teroare bazată pe crimă este bine pus la punct, iar executanții sunt mai mult preocupați de detaliile ‘tehnice’ pentru a-i îmbunătăți ‘eficiența’. Cei doi par a urma instrucțiunile unui manual al crimei scris într-un sumbru ‘doublespeak’ orwellian care ascunde lipsa de sentimente omenești față de victime.
În realitate, Götz ar putea să fie Meyer, iar Meyer, de fapt, Götz. Poate că aşa şi este, cine ştie? Amândoi vorbesc cu acelaşi entuziasm despre Saurerul lor, lăudându-l cu vorbe alese, fără să şovăie însă să-i arate şi defectele, de pildă: instabilitatea caroseriei când se depăşeşte capacitatea maximă, de aceea, era nevoie să se reducă numărul de articole încărcate, dar ar avea ca efect creşterea consumului de combustibil, pentru că monoxidul de carbon trebuia să completeze spațiul eliberat. O caroserie mai mică, a fost concluzia lor, ar fi mai eficientă. Mai târziu, într-o carte, am găsit un raport german din iunie 1942, în care, aproape cu aceleaşi cuvinte, era discutată problema stabilității camioanele de gazare. Tot aici se menționa şi punctul de vedere al producătorului, pe care Götz şi Meyer n-aveau cum să-l ştie, şi anume că, prin micşorarea caroseriei, s-ar fi dereglat echilibrul întregului camion și ca atare, osia din față ar trebui să suporte o presiune incomparabil mai mare. În practică însă, afirmau semnatarii corespondenței, încărcătura se repezea instinctiv spre ușă şi acolo, la sfârşitul călătoriei, erau cei mai mulți, ceea ce însemna că în realitate presiunea încărcăturii era îndreptată spre osia din spate, astfel menținându-se echilibrul necesar. În corespondenţa aceea era înduioşătoare grija faţă de confortul încărcăturii care, fiind în beznă, începea să țipe și să se bulucească spre ușa din spate. De aceea, se propunea ca în camion, pe parcursul procesării încărcăturii, să fie aprins un bec de la bun început, ceea ce ar fi ajutat-o să se calmeze și să inhaleze mai uniform monoxidul de carbon.’ (pag. 103-104)
A treia idee dominantă este dezvoltată spre final, și poate de aceea ea este cea care rămâne cu cititorii după lectură – cum poate fi combătută uitarea? Povestitorul este profesor de literatură. Căutând căile de a-i învăța pe elevii săi detaliile istoriei, îi ia cu el într-o călătorie de inițiere pe traseul urmat de călăi și victime și îi îndeamnă să participe la un joc de identități. Fiecare dintre tineri își vă asuma rolul uneia dintre victime, îi va învăța biografia, va încercă să înțeleagă cele petrecute retrăind decăderea în drepturi, suferințele din lagărele de concentrare și căderea finala în neant. Experiența poate fi traumatizantă pentru tinerii aflați la câteva generații de evenimente, dar este necesară pentru a nu lăsa uitarea sau negarea să se aștearnă asupra celor petrecute atunci.
‘Ca să simtă acel loc, i-am pregătit pentru cum arătase odinioară şi de-abia atunci am început să le vorbesc despre organizarea lagărului, condițiile de cazare, programul zilnic, ateliere, despre vii și despre morţi. Stăteau în cerc în jurul meu, înghesuiți unul într-altul, de parcă le-ar fi fost teamă de orice distanţare. Pe atunci, ştiau, evident, că se aflau pe un drum fără întoarcere, dar speranţa îi împiedica în continuare să creadă cu adevărat că va fi aşa. La asta a contribuit, fără îndoială, şi vegetaţia, o vegetaţie luxuriantă care năpădise Sajmište din toate părţile, astfel că de departe aveai impresia că te apropii de o pădurice, iar de aproape, când intrai într-un desiş de umbre, puteai să-ți imaginezi că e un parc, puțin neîngrijit de altfel, dar totuși parc. De aceea am îndepărtat-o încet, am dat la o parte fiecare frunză, am adunat fiecare crenguță până când n-au mai rămas decât nişte clădiri pustii şi dărăpă- nate, aşezate într-un loc pustiu. Nimic nu e mai cumplit decât pustiul, nimic mai prezent decât absenţa. De altfel, le-am spus, şi Adam se simțise la fel: era aici şi de fapt nu era, la fel ca lagărul care, chiar dacă era supraaglomerat, era alcătuit din locuri pustii în care fiecare pas răsuna ca o lovitură de ciocan pe o nicovală. Înțelegeți despre ce vorbesc? Nu înţelegeau. Mă priveau și clipeau, aşa cum clipesc oamenii când îi surprinde o rafală de vânt sau razele soarelui care răzbesc dintre nori. Ce-ar fi făcut dacă le-aş fi cerut să aud cum le clănțăne dinții, cum le chiorǎie matele, cum le scârțâie articulațiile? Toate astea le-a auzit şi Adam la ceilalți și la el, mai ales noaptea, când era nevoit să muşte din pernă ca să nu-i mai clănțăne dinții și să se ghemuiască ca o minge ca să potolească urletul din intestine. În timpul zilei, se chircea din ce în ce mai des din cauza crampelor îngrozitoare care-i sfâşiau stomacul ca nişte clești de oţel, dar nici măcar atunci nu înceta să se uite în jur, pentru că cineva trebuia să vadă şi să memoreze toate astea, fiecare umilinţă, fiecare evadare în nebunie şi retragere în reverie, fiecare degerătură şi vânătaie de la lovitura patului de puşcă sau a cizmei. Dar de ce, a întrebat fata cu ochelari, când la final îl aştepta, adică odată ce știa, trebuie să fi știut că după toate acele lucruri urma doar… Nu și-a încheiat propoziția. Nu putea să rostească cuvântul ,,moarte”, de parcă şi-ar fi luat propria viață spunând asta.’ (pag. 121-122)
Nicio carte despre Holocaust nu este ușoară și acesta este cazul și cu ‘Götz și Meyer’ a lui David Albahari. Scrisă sub o presiune colosală, comprimată și incendiară, este un document și în același timp un strigăt al celor care refuza să uite și care acordă doar victimelor care nu mai pot vorbi dreptul să ierte. Citirea acestei cărți este un argument în plus pentru cunoașterea și recunoașterea trecutului – singura șansă (și ea firavă, dar totuși șansă) pentru ca ororile să nu se mai repete.
I don’t think George Orwell would have liked the documentary ‘Orwell 2+2=5‘ that Raoul Peck wrote, directed and dedicated to his biography and the relevance of his writings and especially the novel ‘1984’ in today’s world. I saw the documentary and I remained with many question marks. Orwell’s work is not written in the style of a political manifesto and does not target single-color totalitarianisms, but all regimes that oppress personalities and enslave language and thought. Above all, however, Orwell rejected absolute truths and their imposition – not only by force but also by propaganda. The script written by Raoul Peck and the way he chose his message bearers seems at many moments to be more of a collection of empty sentences than an invitation to debate. Orwell is always relevant and today more than ever. The subjugation of its messages in selected directions, ignoring their universality, is, however, un-Orwellian.
The novel ‘1984’ was written in the last two years of Orwell’s life, which were also years of mourning after the death of his wife and years of suffering due to the illness that was crushing him and that was to end his life so early. George Peck combines fragments from three of the films that brought cinematic versions of the novel to the big screens screen with letters and diary pages read by the actor Damian Lewis. The biographical presentation is non-linear, the other period that is covered in more detail being that of his adolescence and youth, which includes the five years spent in the British colonial service in Burma, decisive years in terms of life experience and confrontation with the dark aspects of an oppressive system. Much less is covered, however, precisely the period of his intellectual maturity, of his literary debuts, of his wanderings and ideological awakenings. Those who know Orwell’s biography well (and there are some remarkable books that can be consulted) know that he did not hesitate to correct the wrong paths he had taken in his youth and to criticize extremist ideologies, but also the authoritarian tendencies of the systems to which he had once adhered. Orwell was a man who researched and doubted, who rebelled against the social and intellectual environment from which he came, who asked himself more questions than he gave answers. The biographical part seemed well done to me, but with significant gaps.
Raoul Peck is certainly an experienced and talented documentary filmmaker, but also a man with clear convictions. Unlike the hero of his film, he seems to have more answers than questions. What particularly bothered me in the film was the way in which details from Orwell’s biography or elements from films depicting his era are programmatically attached to critical political statements, coming from a single direction, towards aspects and tendencies of today’s totalitarianisms and authoritarian tendencies in contemporary democracies. The selection of the critics’ targets is very focused and quite one-sided. There is no reference to the Orwellian aspects of Islamic theocracies or post-Stalin communist dictatorships (except for a single reference to the Khmer Rouge). Other connections are forced. Are technocratic oligarchs really more dangerous than fundamentalist religious preachers or than the ideologists of contemporary totalitarianisms? Historically, any reference to communist propaganda and oppression (from language to torture) practiced for half a century in Eastern Europe is completely missing. While I may agree with many of the critical positions expressed in the film, I find equally significant what the script chose to omit. The great ideological debate of the world today is that between totalitarianism and democracy, between truth and its falsification through lies and omissions. Orwell cannot be enlisted in a plea for half-truths.
Andy Weir, the author of the novel that inspired the film ‘Project Hail Mary‘, likes heroes who face loneliness and overcome it. Mark Watney, the hero of Weir’s first published novel and of the film inspired by this novel, is abandoned on Mars after a sandstorm and will live a story of survival on the dimensions of the solar system. For Ryland Grace, the science teacher who is the hero of the writer’s second novel, ‘Project Hail Mary‘, the adventure takes place on a galactic scale. He wakes up from an induced coma, on a spaceship that is racing towards one of the nearby stars (‘nearby’ meaning a few light-years). He is in a state of almost total amnesia, knowing only that he is entrusted with a mission of critical importance, but he remembers nothing about it. The novel and the film script combine two narrative planes. The one of the present in which the hero faces loneliness and the attempt to remember and then carry out the mission that was entrusted to him, with that of the past which is gradually reconstituted, like in a memory puzzle, and which will contribute to finding his own identity but also to the revelation of the unique mission that he has to fulfill. There is an essential difference between ‘The Martian’ and ‘Project Hail Mary‘ (the films). The first had as its director the brilliant, prolific and unequal Ridley Scott, for whom even failures look good and say a lot. For the recently released film, MGM studios chose Phil Lord and Christopher Miller, who had not made a feature film for 12 years, and their previous was ‘The Lego Movie’.
I will reveal very little of the film’s story, so as not to take away from the viewing pleasure. The stakes in ‘Project Hail Mary‘are not individual salvation as in ‘The Martian’ but neither more nor less than saving the Universe. In the book, the Sun (the star Sol) begins to die out. ‘Something’ is stealing its energy, more than one percent every year. In a few years, the Earth will enter an ice age, in a few decades, life will no longer be possible. That ‘something’ proves to be a life form as primitive as it is harmful. The sole survivor of the crew sent to save the solar system from extinction will discover that it is an intergalactic pandemic, that not only the Sun but also other stars are in danger and that the solution can only be a collaboration between the species that populate the universe. On the way, we will witness an encounter of the third kind.
While I’m still quoting Spielberg, the film owes a lot to Spielberg’s stories from the 70s and 80s that told of encounters between the human species and aliens who were benevolent even if not very attractive at first sight (and to the following ones). Not only does Rocky, Ryland Grace’s friend from other stars, imagined and handled by James Ortiz, seem to be a cousin of E.T., but texts such as ‘ … go home’ are borrowed (or perhaps introduced as an homage). Ryan Gosling was offered the role from the beginning of the discussions about the film adaptation of the novel and the character seems to have been imagined for him. Gosling has already played an astronaut on screen in the past, that was Neil Armstrong from ‘First Man’. Here he adds not only humanity but also a lot of humor. A very interesting character is that of the leader and coordinator of the mission, Eva Statt, who is allocated unlimited resources and authority in the attempt to save the planet. When reading the book, the character intrigued me and I wrote that she could be the heroine of a movie just about her. In this film, she loses some of her depth but gains Sandra Hüller‘s performance, in her first movie overseas. It’s not the only detail that gets lost in the screenplay (and I’m not a fan of faithful screen adaptation). The passion for music in general (the Eridian language spoken by Rocky is described in the book with notes) and for the Beatles in particular, for example, cannot find cinematic equivalents. ‘Project Hail Mary‘ tries to create emotion with Hollywood stereotypes where more original solutions could have been found, maybe even from the book. We can only imagine what the movie would have looked like if directed by Ridley Scott or someone in his league. But even so, it’s a film that adds to the great intergalactic stories. Those who believe – like me – that the human species will only exist if it explores space will love the movie. I think it’s not just them.
Sequels released decades after the original often succeed better than those that are pushed to the public just a few years later. Perhaps time helps to sediment memories of the first film and accumulate a nostalgia that makes viewers want to see it again more and makes them a little more tolerant of repetitions or inconsistent changes compared to the original. ‘The Devil Wears Prada‘ with serial number 2 is a very faithful sequel, although exactly twenty years have passed between the stories and characters of the two films. The director is the same (and he didn’t change his style much), the characters are the same, the actors are the same, the New York where ‘Runway’ magazine is headquartered is the same, but the fashion and publishing industries have changed radically. The film depicts the confrontation of those who are now veterans (not to call them dinosaurs) of this world with changes, but the emphasis is not placed on technical aspects (although we have enough filmed fashion shows). In one of the film’s scenes, a team of experts hired to ‘optimize’ company operations (which often means layoffs) declame the mantra ‘it’s all about people’. The writers’ intention is ironic, but the film’s power – as much as it is – can be found precisely here, in my opinion: in the characters.
Oit of the original quartet of characters, Andy Sachs is the one in the center of the story. Having become a journalist, she finds out on the very evening she receives an important professional award that she has been laid off as a result of the restructuring of the magazine she worked for. Left jobless, she enthusiastically accepts the proposal of the owner of ‘Runway’ to return as content director to the magazine she had left two decades ago, also run diabolically by the ambitious, snobbish and dominant Miranda Priestly. The magazine needs a pen to save its morale standing, after a scandal caused by the promotion of a subcontractor who does not provide humane working conditions for employees. Andy and Miranda are in conflict again, the style director Nigel tries to mediate between them, and their former colleague Emily, now coupled with a super-rich divorced man, is preparing a revenge that could blow up not only the relationships between the characters, but even the entire institution.
Those who are fascinated by the world of fashion will probably find in this film quite a lot of aesthetic pleasure. I confess that I am not among them, so I had to seek my satisfaction in other facets of this film. The story sings praises to the high-end fashion industry, but also to investigative journalism and the printed press, but it does so without much originality, and the solutions to the conflicts that seemed insoluble are … well … like in the movies. The acting performances are remarkable, however. Meryl Streep returns after a five-year absence from the big screens, reprising and amplifying the role of Miranda and adding the anxieties of age to it, making us feel again how lucky we are to have her contemporary with us and in top form. For Anne Hathaway, this is the second of the five films released in 2026 in which she plays and every moment of her on screen is impressive. In the company of so many ambitious women, it is Stanley Tucci‘s role to add a ‘softer’ dose. Emily Blunt completes the quartet, but her role is more schematic and less developed. Kenneth Branagh does not have either a role up with his immense talent either, but he plays the role of Miranda’s new partner with obvious pleasure. Several cameo appearances by celebrities must be watched carefully, as some only appear for a few seconds on screen. Lady Gaga does one song. The script has quite a few gaps: undeveloped characters, schematic solutions or banal plots that are not connected to the main plot (such as Anne’s romantic plot). But in the end, according to experts, it’s all about peopkle and their feelings. I have no doubt that many viewers will like ”The Devil Wears Prada 2, but I guess that among them will be many of those who liked the original.
The main criticism that could be leveled at the film ‘Dog 51‘ (‘Chien 51‘ in the original, like the title of the novel by Laurent Gaudé that it is adapting) is that we, as viewers, have a permanent feeling of déjà-vu. We have already seen enough dystopias about segregated and over-surveilled societies, and even the Paris of the future was the location where some of them took place. In addition, director Cédric Jimenez chose to give the film and the characters a visual aspect that is reminiscent of some of the best productions of the genre. Knowing his previous films, I think it is more a matter of an homage paid through imitation or citation to its illustrious predecessors and not a lack of imagination. ‘Dog 51‘ has many other cinematic qualities and a human quality that make it different even in the company of memorable successes that have already entered the reference libraries of filmmakers.
The Paris of 2045 is divided into three zones: Zone 1 – that of the oligarchs, Zone 2 – that of the people of the system who serve the first and Zone 3 of the common people, a huge ‘banlieu’ haunted by poverty and crime. The zones are separated by electric fences and gates guarded by soldiers and drones guided by Artificial Intelligence. Biometric identification locates any citizen, at any time, where they are. AI also advises the police who investigate crimes, such as the one in which the head of the concern that had developed the permanent surveillance programs of the population is assassinated. The investigation is led by veteran police officer Zem Brecht from Zone 3 and the younger detective Salia Malberg from Zone 2. The difference in social class makes Salia the boss and Zem her ‘dog’ companion in the dangerous territory of Zone 3. In reality, the two will discover that they share hidden details of their biographies, and the investigation will lead them to revelations that put them in conflict with the bosses of the AI-dominated social order.
I liked the way the story develops and is paced. Cédric Jimenez is one of the directors who knows how to adapt the American action movie genre to the European atmosphere and locations, and he does it with taste and talent. Gilles Lellouche and Adèle Exarchopoulos are both excellent in the roles of the detective pair and the audience will quickly become attached to them and get involved in the adventures in the dangerous world they live in. The rest of the roles are more schematic, but it’s always a joy to see actors like Louis Garrel, Romain Duris or Valeria Bruni Tedeschi again. It’s rare for me to wish a film had been longer, but this is one of those cases. An extra 10-15 minutes wouldn’t have hurt in my opinion, if it had added some complexity to the story and to some of the secondary characters. I would also add that – unlike many other film scripts – here the sci-fi pretext related to AI holds water and resonates with one of the contemporary anxieties related to these technologies. ‘Dog 51‘ is an anticipation and action thriller that I think neither genre enthusiasts nor those who appreciate quality cinematography will regret watching.
‘La grazia‘, the title of Paolo Sorrentino‘s latest film, has been translated into English as ‘Grace‘. The two words, even though they come from a common origin, have different primary meanings in the two languages, Italian and English. In-between these meanings, one can find the theme and atmosphere of this film, which returns to two of the main subjects of the Italian director and screenwriter’s filmography: the meanderings of Italian politics at the highest level and old age as the final stage and last chance to recover the meaning of life. This combination seemed to work quite well for me. The script has both atmosphere and tension of ideas, but also humor. The presence of Toni Servillo, the favorite actor in many of Sorrentino‘s previous films, perfectly transposes the filmmaker’s intentions onto the screen, but it seems that, nevertheless, something of the ceremonial tension, of the dominance of style over substance that characterizes the character (and perhaps his political function) is reflected in the film, making us watch it with respect, but not with passion.
The Italian presidential institution is mostly representative and a symbol of national consensus. The president has few executive powers, especially in the last semester of his term. Among them are the signing of laws approved by Parliament and pardons. The hero of the film, Mariano De Santis, was a good president, respected and loved for the fact that he navigated through political intrigues and managed to rid the country of a dangerous politician (probably prime minister). In the last months of his presidency, however, he is confronted with legal and ethical dilemmas (he is also a convinced Catholic): the approval of a permissive law for euthanasia and the pardon of two convicts, very different one from the other, but both linked in different ways to the issue of euthanasia. His assistant is his own daughter, also a lawyer. The two, but especially the man in the twilight of his life, are marked by the recent death of his wife and her mother. The late wife had hidden a secret that obsesses the man at the age of regrets that can no longer be forgiven. Between the pardon of the convicts and the state of grace that would restore his balance he is a man who, in the twilight of his life, seeks to rediscover the desire to live.
Toni Servillo is once again formidable, as Sorrentino knows how to make him and the actor helps the director to build another memorable character who supports the entire film. Anna Ferzetti plays the devoted daughter, who struggles not to fall into the same trap of devotion to justice that had taken over her father’s life. The cinematography is remarkable, alternating between the corridors of the presidential palace that hide secrets and intrigues of power and fragments of the life of Rome that pulsates outside the walls. Several scenes with symbolic meanings (that of the visit of the Portuguese president, the one-way conference with the lone astronaut) constitute memorable episodes of the film, even if they are not perfectly integrated into the story. ‘La grazia‘ is a melancholic film about a lonely man who is confronted with the limits of power, but especially with his demons and the burden of unfulfilled and unshakable memories. A few lengths could have been avoided, perhaps, but the ensemble is convincing and moving enough.
Să discutăm despre unul dintre efectele cele mai vizibile, mai disputate și mai criticate ale aplicațiilor Inteligenței Artificiale (IA): efectul lor asupra relațiilor interumane, de la tovarășii de joacă ai adolescenților până la legăturile romantice ale celor maturi. O carte a cărei apariție o aștept cu nerăbdare se numește Artificial Intimity. Who We Become When We Talk With Machines. Autoarea ei este Sherry Turkle (n. 1948), reputată socioloagă americană, profesor de studii sociale în științe și tehnologie la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.) din Cambridge-ul american. Cartea ei, care va apărea în septembrie 2026 la Editura Hachette pleacă de la observația că, dacă rețelele de socializare au reușit să acapareze atenția noastră, inteligența artificială țintește capacitatea noastră de atașament. Chatboții care ne vorbesc cu o voce umană se prezintă ca fiind cei mai buni prieteni și își asumă roluri de psihoterapeuți sau chiar de iubiți. În 2025, peste 70% dintre adolescenți și aproape o treime dintre adulții din SUA se bazau pe inteligența artificială pentru companie și sprijin emoțional, mulți preferând aceste relații cu chatboți în locul celor umane.
Termenul de Intimitate Artificială este asociat cu Sherry Turkle și cu psihoterapeuta Esther Perel, ambele explorând conceptul de legături emoționale umane cu inteligența artificială. Institutul Aspen l-a utilizat intens într-un raport din 2020 privind relațiile om-mașină. Biologul Rob Broks l-a folosit în cartea sa Artificial Intimacy: Virtual Friends, Digital Lovers, and Algorithmic Matchmakers, publicată în 2021.
Încă o statistică. James Muldoon, profesor de management la Școala de Business Essex și cercetător la Oxford Internet Institute, susține în cartea sa Love Machines. How Artificial Inteligence is Transforming Our Relationships, care va apărea tot în septembrie 2026 la Editura Faber, că aplicațiile IA din categoria ‘friend and companion’ au fost descărcate până în mai 2025 de 220 de milioane de utilizatori. Mulți dintre aceștia sunt foarte mulțumiți. Chatboții sunt atenți și prietenoși, loiali și nedispuși la trădări în amiciții sau relații romantice, nu-și judecă partenerii, fiind receptivi și înțelegători la orice capriciu sau indispoziție, și sunt întotdeauna disponibili când cei care au nevoie de compania lor îi caută. Așa cum am văzut deja în multe alte situații din istoria științei și tehnologiilor, imaginația a precedat și în acest domeniu realitățile. La începutul erei roboților și a povestirilor despre roboți, scriitorul american Lester O’Roy (1915 – 1993) publica într-un fanzin din 1938 povestea de dragoste dintre mecanicul Dave și Helen O’Loy, o frumoasă roboțică creată de Dave și prietenul său, studentul în medicină Phil. Mai recent, în 2013, filmul Her al lui Spike Jonze îl aducea pe ecrane pe Theodore, îndrăgostit lulea de asistenta sa emoțională Samantha, o creație chatbot IA, anticipată genial de acest film care a reușit să imagineze atât de precis, cu un deceniu și ceva în urmă, lumea noastră de astăzi. Theodore era în acest film Joaquin Phoenix, iar Samantha era Scarlett Johansson, sau mai bine zis vocea ei, căci eroul se îndrăgostește fără ca măcar să cunoască o imagine a ei.
Câte cazuri reale asemănătoare cu cel al lui Theodore există astăzi? În ce măsură acești asistenți, asistente, confidenți, confidente, prieteni, prietene, amanți sau amante din lumea virtuală înlocuiesc relațiile noastre cu alte ființe – umane și neartificiale? Timpul vieții omenești este limitat – ne spun asta medicii și poeții. Dar este timpul petrecut în compania unui chatbot prietenos mai dăunător decât cel petrecut cu un animal de companie (câine sau pisică, de exemplu) care trăiește pe lângă casele noastre? Nu voi încerca să dau vreun răspuns. Suntem, evident, într-o variantă a eternelor dispute despre raportul dintre surogate și realitate. Eu aștept și cele două cărți care vor apărea în toamnă, dar până atunci îi invit și pe prietenii și cititorii cu expertiză în psihologie să-și împărtășească opiniile.
Din motive evidente, nu voi menționa pe nume sau recomanda niciuna dintre aceste aplicații. Cei interesați le vor găsi cu ușurință făcând o căutare pentru ‘companion AI’ sau… întrebând un chatbot. Aplicațiile companion bazate pe inteligență artificială sunt chatboți și avataruri virtuale, concepute pentru a oferi sprijin emoțional, prietenie și companie. Acestea promovează interacțiuni personalizate, sunt accesibile 7 zile pe săptămână timp de 24 de ore și creează personaje adaptabile care funcționează drept consilieri, prieteni sau chiar ca parteneri. Printre funcțiile lor cheie se numără utilizarea unor sisteme sofisticate de căutare și memorizare pentru a urmări și afla informații despre utilizator în timp, personalizând astfel interacțiunea. Aplicațiile mai perfecționate depășesc dialogul textual, oferind apeluri vocale și video în timp real. Ele devin ‘primi respondenți’ la cazuri de criză sau singurătate pentru mulți utilizatori, oferind un spațiu pentru a împărtăși gânduri și sentimente, adesea cu personaje concepute pentru a emula comunicarea cu oameni reali. Evident, împărtășirea de informații din sfera privată implică riscuri de securitate. În schimbul companiei, aceste aplicații ridică probleme de confidențialitate, deoarece încurajează utilizatorii să împărtășească detalii intime cu aplicațiile IA. Sunt ele mai discrete decât cea mai bună prietenă din lumea reală? Rămâne de văzut.
Unele dintre aceste aplicații sunt foarte profitabile, poate dintre cele mai profitabile aplicații IA care țintesc utilizatorii individuali. Ele se bazează pe abonamente și pe modularitate funcțională, noile versiuni și caracteristici opționale adăugând costuri. Problema dependenței psihologice este evidentă – la fel ca și la utilizatorii rețelelor sociale, ai jocurilor video sau pe rețea, sau a recursului la consilieri psihologici mai mult sau mai puțin ‘de specialitate’. Aplicațiile IA au un avantaj însă aici față de concurenții lor: sunt concepute structural pentru a-i mulțumi pe utilizatori. În limbaj mai direct: a-i linguși chiar. Un prieten adevărat iți spune uneori adevărul în față, bazându-se pe logică, experiență de viață și maturitatea emoțională care ne-a învățat în timp că adevărul poate că supără, dar ajută. Sistemele IA nu știu (încă?) să spună adevărul în orice situație, ele sunt optimizate pentru o interacțiune permanent prietenoasă cu utilizatorii. Aceasta este însă o dilemă cu care probabil sunt confruntați și experții umani ai profesiei. Mai devreme sau mai târziu, sistemele IA vor achiziționa sau vor emula perfect și inteligența emoțională.
Semnale de alarmă cum sunt cele trase de Sherry Turkle sau de James Muldoon au existat aproape la fiecare nouă invenție care a revoluționat lumea comunicațiilor, și au fost câteva în ultimii o sută și ceva de ani. Și totuși nici cinematograful nu a eliminat teatrele, nici radioul și televiziunea nu au înlocuit celelalte forme de informare și divertisment și nici Internetul nu a făcut să dispară presa sau bibliotecile. Nici relațiile interumane nu au fost înlocuite de altceva. Toate însă s-au schimbat în mod radical, și-au adaptat formele și dimensiunile la o lume din ce în ce mai aglomerată, mai puțin răbdătoare și mai complexă. Așa se va întâmpla, cred, și cu impactul Inteligenței Artificiale asupra relațiilor interumane, intime sau nu. Cum exact? Să urmărim ce se va întâmpla în continuare.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
‘Eddington‘, the fourth film by American director Ari Aster, reminded me in many ways of some of Romanian director Radu Jude’s recent films. Made in 2025, the film looks back at the first half of 2020, a period that seems at the same time very close (only 5 years had passed!) and simultaneously belonging to another historical era. Those were the first months of the pandemic, the United States and the entire planet were learning to confront the invisible and deadly virus and did so through more or less imposed isolations and masks. In addition, the USA, which was in an election year, was shaken by the George Floyd case and the incidents and demonstrations that followed. Like the Romanian director, Ari Aster, with this film, places before Americans a mirror in which many refuse to look – that of a polarized nation, haunted by ignorance and conspiracy theories and, above all, deeply divided. The world was beginning to change irreversibly. Like Jude, Ari Aster shows his viewers a gallery of situations and social relationships that is as colorful and sometimes exaggerated (but exaggeration is an artistic tool), as it is essentially true. Annoyingly true, especially since – unlike many other thesis films of politically correct Hollywood – Aster refuses to guide his viewers towards conclusions.
If I were forced to categorize this film, I would classify it as a contemporary western. The story takes place in an imaginary town in the desert of the American Southwest, on the edge of a reservation of the Indian nation that probably once populated the entire region. The main character, a sheriff named Joe Cross, faces a corrupt mayor who is trying to impose the construction of a data center for a large corporation. The two are separated not only by an economic conflict, but also by one of principles (Joe is an individualist and does not want to impose on citizens the restrictions of the pandemic) doubled by a personal history related to Joe’s wife. The city’s youth are more concerned with racial incidents in the rest of America, trying to replicate locally what they see on television. Joe’s decision to enter politics and run for mayor will lead to a sequence of events in which chaos seems to take over the entire city.
Viewers could view the characters in this film as a microcosm of the whole of America. I would be cautious about looking for a precise key, because the script (also written by Ari Aster) emphasizes exactly the anarchy of the situations and the disorientation of the characters, who seem incapable of resolving their differences through methods other than violence. Aster does not shy away from creating uncomfortable and shocking situations to describe an uncomfortable and shocking reality. Joaquin Phoenix creates another one of his atypical roles. The portrayal is complex and the surprising evolution of the character is constantly interesting and credible. Emma Stone doesn’t get the chance at a fully defined role, the personal history of her character with her husband’s political rival seemed confusing to me. The entire cast does a good job by drawing the contours of a sick community. The cinematography by Darius Khondji, a three-time Oscar nominee, is exceptional – adapted to the tone of the film, carefully following the characters and building expressive and spectacular visual metaphors. ‘Eddington‘ is a film that manages to say a lot about America at the beginning of the third decade precisely because it does not aim to demonstrate something or impose one vision or another, but presents the audience with the image of what the filmmaker saw with his own eyes.
