Sunt toate marile povești de iubire simetrice? Poate că, de fapt, în pofida aparențelor, nu există niciodată sau aproape niciodată, dragoste împărtășită în aceeași măsură de cei doi parteneri? Ba dimpotrivă, cele mai interesante povești de iubire din patrimoniul cultural și literar sunt tocmai cele care descriu iubiri asimetrice sau neîmpărtășite? Acestea sunt câteva dintre întrebările care mi-au venit în minte atunci când am citit ‘Polonezul’ lui J.M. Coetzee, apărută în 2024 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas Fiction în traducerea impecabilă a Irinei Horea.
John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 și și-a desfășurat o mare parte din activitate în Africa de Sud. În 2002 s-a mutat la Adelaide, în Australia și din 2006 este și cetățean australian. ‘Polonezul’ poate fi considerată una dintre operele ‘de senectute’ ale scriitorului care a primit Premiul Nobel în anul 2003. Vârsta este o altă temă importantă. Scriitorul avea 83 de ani când a fost publicată cartea care descrie neobișnuita relație dintre un pianist polonez de 72 de ani și soția spaniolă a unui bancher, care are 48 de ani. Dacă ar fi să găsesc un echivalent printre alți mari scriitori contemporani, m-aș gândi la Philip Roth, care și-a dedicat și el o parte dintre romanele și nuvelele publicate în ultimul deceniu al vieții sale îmbătrânirii și relațiilor posibile și imposibile dintre bărbați în vârstă și femei mai tinere. Coetzee a dorit ca această carte să apară mai întâi în emisfera sudică și în limba spaniolă (în traducere), ceea ce era o luare de atitudine față de centralizarea excesivă a vieții literare în emisfera nordica și în spațiul lingvistic anglofon. ‘El Polaco’ a fost publicată deci pentru prima oară în 2023 în Argentina. La cele 166 de pagini de text câte numără ediția românească putem caracteriza textul ca fiind un roman scurt sau o nuvelă. De altfel, în timp ce în Statele Unite cartea a apărut în volum ca un roman de sine stătător, în Australia, Anglia și Canada ea a fost publicată împreună cu alte cinci povestiri mai scurte sub titlul ‘The Pole and Other Stories’. Editura românească a preluat formatul ediției americane.
Cartea este împărțită în șase părți numerotate, iar textul fiecăreia dintre părți este organizat în paragrafe numerotate. Asemănător cu versetele Bibliei sau cu un jurnal cu pagini datate și numerotate. Lectura este marcată de ritmul acestor notații, iar senzația este că admirăm un mozaic format din piese detașabile din care cititorul trebuie să reconstituie întregul.
‘Polonezul’ este povestea unei legături care trece aproape neobservată în ochii lumii și care este percepută în mod foarte diferit de cei doi parteneri. Femeia se numește Beatriz și este soția unui bancher bogat din Barcelona, iar printre obligațiile sale sociale se află și participarea în comitetul de organizare al concertelor de muzică clasică. Bărbatul se numește Witold Walczykiewicz (un nume care are atâtea w-uri și z-uri încât nimeni nu se încumetă să-l pronunțe, comentează femeia la un moment dat) și este un pianist aclamat în Polonia, mai ales că intepret al lui Chopin și destul de cunoscut și în afara țării sale pentru a fi invitat să susțină un concert la Barcelona și mai târziu un curs la o universitate din Girona. Primul paragraf al cărții este singurul care aparține autorului, care descrie într-o frază cum s-au cristalizat în imaginația sa portretele celor doi eroi al carii. Al doilea paragraf o descrie pe femeie:
‘2. La început, el are o idee foarte clară despre cine e femeia. E înaltă, grațioasă; după standardele convenționale, n-ar putea fi socotită frumoasă, dar trăsăturile ei – păr şi ochi negri, pomeți înalți, buze pline – sunt frapante, iar vocea, un contralto grav, are o suavă putere de atracție. Sexi? Nu, nu e sexi și cu siguranță nu-i seducătoare. O fi fost sexi în tinerețe, cum să nu fi fost cu silueta asta?, dar acum, trecută bine de patruzeci de ani, mai curând sugerează o anume distanţare. Când merge, nu-şi leagănă şoldurile, ci alunecă dreaptă, maiestuoasă chiar – un aspect care sare în ochi.
Astfel i-ar rezuma el înfățișarea exterioară. Cât priveşte firea ei, sufletul, o să fie timp să se dezvăluie.’ (pag. 9)
În al treilea paragraf facem cunoștință cu Witold, pianistul polonez:
‘3. Bărbatul e mai problematic. Şi de data asta, ca idee generală despre el, totul e limpede. Un polonez, la şaptezeci de ani, încă viguros, un pianist cunoscut în special pentru interpretarea lui Chopin, deși e un interpret controversat: Chopinul lui nu e defel romantic, dimpotrivă, mai degrabă auster, un Chopin ca moştenitor al lui Bach. Din această perspectivă, el e considerat o ciudățenie a scenei de concert, suficient de ciudat încât să atragă un public restrâns, dar cu putere de discernământ, la Barcelona, oraşul în care a fost invitat, oraşul în care o va întâlni pe femeia grațioasă, cu glas suav.’ (pag. 10)
S-ar fi putut prea bine ca Beatriz și Witold să nu se întâlnească niciodată. În fapt, grațioasa doamnă din Barcelona o înlocuia pe prietena ei care se declarase bolnavă în ziua și seara concertului și căzuse pe ea responsabilitatea de a-i oferi o masă muzicianului oaspete, după eveniment. Conversația decurge aproape banal din punctul ei de vedere. Se despart, dar după scurtă vreme începe să primească mesaje de la Witold. Muzicianul polonez se îndrăgostise de ea. Îi propune să îl însoțească într-un turneu în Brazilia (ea refuză). Își aranjează un master-class în Catalonia, pentru a fi aproape de ea. Face din ea un idol, precum fusese Beatrice (asemănarea de nume nu poate fi întâmplătoare) pentru Dante.
Desi narațiunea este la persoana a treia, întreaga relație este descrisă din perspectiva femeii. Beatriz este flatată de avansurile bărbatului, dar nici pe departe nu are sentimente reciproce. Din punctul ei de vedere moral sau din cel al familiei ei, o legătură amoroasă nu ar fi o catastrofă. Flacăra iubirii în căsnicia ei se stinsese de mult, relațiile cu soțul sunt de o camaraderie tolerantă și el probabil că o înșelase deja de multe ori, dar cu discreție. Ocazia unei clarificări se ivește atunci când perechea îl invită pe muzician la vila lor din sudul Spaniei și soțul se retrage din obligații profesionale. Chiar daca parțial și parcă fără voie, Beatriz cedează insistențelor lui Witold, ea este departe de a înțelege intensitatea iubirii acestuia. Diferența de vârstă face ca apropierea fizică să nu fie ceva firesc, iar femeia burgheză nu are de gând să renunțe la viața de familie liniștită și la cercul ei social stabil. Despărțirea este inevitabilă.
Patru ani mai tărziu, Beatriz primește vestea că Witold a murit. Fiica acestuia, care trăia în Germania, îi comunică faptul că muzicianul îi lăsase un cadou de despărțire. O călătorie în Polonia nu lămurește prea mult despre cine fusese Witold Walczykiewicz. Pachetul pe care-l găsește conține însă o surpriză: 20 de scrisori, fiecare conținând cate un poem scris în limba poloneză, punând pe hârtie – nu cu vreun talent literar deosebit – o iubire intensă și care se știa fără speranță.
La fel cum prima lor întălnire aproape că nu avusese loc, Beatrice este la un pas de a distruge scrisorile. Își amintește totuși spusele bunicului său, care în tinerețe asistase la arderea cărților interzise în piața publică în vremea dictaturii lui Franco – ‘Arderea cărților este un preludiu al arderii oamenilor’ – (fraza este preluată din Heine).
‘Arderea scrisorilor nu e același lucru cu arderea cărților. Oamenii ard scrisori vechi toată ziua-bună ziua. Le ard pentru că nu conțin nimic de interes durabil sau din cauză că au devenit motiv de stânjeneală: scrisori de la iubirile din copilărie, bunăoară. Acelaşi lucru este valabil, mai mult sau mai puțin, pentru jurnale. Dar cele optzeci și patru de poezii ale polonezului nu sunt scrisori decât într-un anumit sens, unul neobişnuit, și nici nu reprezintă un jurnal decât, din nou, într-un anumit sens. Ele constituie un manuscris, adică embrionul unei cărți. A pune pe foc poeziile ar semăna mai degrabă cu arderea unei cărţi decât a unor scrisori vechi. Întrebarea este: arderea poeziilor ar fi un act de barbarie, un preludiu al arderii camenilor?’ (pag. 136)
Abia la citirea scrisorilor și a poemelor incluse în aceste scrisori, Beatriz începe să înțeleagă mai bine și complexitatea personalității și intensitatea sentimentelor bărbatului, care transformase o femeie întâlnită din întâmplare, despărțită de el de vârstă, de geografie și de diferențele culturale, în idolul ultimilor ani de viață, ridicându-i un monument în imaginația sa, precum poetul italian ridicase aproape-tizei ei. Elucidarea nu mi se pare însă completă. Muzica, profesiunea lui, nu reușise să-i unească. Lui Beatriz chiar nu prea îi placea felul în care Witold îl interpreta pe Chopin, cu precizie virtuoasă dar fără fiorul romantic al altor pianiști. Comunicarea verbală dintre cei doi trebuia să treacă permanent barierele de limbă. El nu vorbea spaniola, ea nu vorbea poloneza, foloseau în conversații limba engleză, mai mult sau mai puțin bine stăpânită, care nu era însă pentru niciunul dintre ei un mediu firesc de exprimare. Am putea spune, parafrazând, că Beatriz nu a reușit niciodată să lămurească în totalitate misterul masculin. De ce totuși el a ales-o tocmai pe ea?
‘Intoarce-te la Beatrice, la adevărata Beatrice. Ce anume l-a făcut pe Dante s-o aleagă pe ea dintre toate celelalte femei? Sau întoarce-te la Maria. Ce avea Maria, cea plină de grație, care l-a făcut pe Dumnezeu să decidă s-o viziteze în timpul nopţii? Ce curbură a buzei, ce arcuire a sprâncenei, ce contur al fesei? În ce momente ea, Beatriz, femeia a cărei însărcinare a fost să-l ducă la cină pe solistul invitat, în acea seară fatală din 2015, a devenit cea care i-a fost lui destinată? Ce a fost atât de deosebit la ea. încât a decis alegerea ei? Unde anume s-a aflat divinul în ea, în acea seară? Şi unde anume se află acum divinul în ea?’ (pag. 141)
Despre tabu-urile poveștilor de dragoste care se confruntă cu diferențe de vârstă s-a scris destul de mult, și această carte se adaugă unei colecții semnificative. Cred că J.M. Coetzee a dorit să transmită ideea că iubirea nu are vârste și că ea poate fi sinceră și intensă chiar și atunci când este clar că nu are șanse de împlinire. Comentariul său se refera și la diferențele culturale și la falia invizibilă care încă există între Europa fost Răsăriteană și Europa fost de Vest. Călătoria în Polonia pare în unele momente o călătorie în timp sau pe altă planetă, iar diferențele culturale sunt o preocupare mai veche a scriitorului care are și o ascendență poloneză în familia sa. ‘Polonezul’ este o carte frumoasă și accesibilă, care conține o poveste de dragoste memorabilă și comentarii sociale interesante despre lumea în care trăiesc eroii sai.
