CHANGE.WORLD: Inteligența Artificială (IA) – Vocea unui optimist autorizat

Posted on October 7, 2026 by admin

Jensen Huang – co-fondator, președinte și CEO al celei mai valoroase firme din lume, Nvidia – a fost omniprezent pe ecranele mici și mari în săptămânile care au trecut. După ce a primit un telefon în direct (ascultat pe speaker de toată sala) de la președintele Trump, în timpul exclusivistei și prestigioasei conferințe All-In de la Los Angeles din domeniul tehnologiei și finanțelor, magnatul american și soția sa au avut locuri de onoare la recepția organizată joia trecută la Casa Albă în onoarea președintelui Xi, la aceeași masă cu președinții SUA și ai Chinei, dar și cu Elon Musk și cu liderul (pe cale de a se retrage) al lui Apple, Tim Cook. În tot acest timp magnatul american a dat interviuri detaliate cu durată de la zeci de minute la aproape o oră și jumătate unor stații de televiziune (CBS, CNN) sau unor publicații importante precum New York Times sau Bussiness Insider. Revista The Economist i-a dedicat o copertă cu titlul ‘Vrăjitorul siliciului’. Mesajul principal al acestei campanii media: prognozele privind posibilitatea distrugerii omenirii de către aplicațiile IA nu au bază științifică, iar soluțiile pentru problemele de siguranță cibernetică ale acestor aplicații nu trebuie căutate în măsuri regulatorii speciale și suplimentare.

(sursa imaginii: www.ilctr.org/about-immigrants/immigrant-entrepreneurs/hall-of-fame/jensen-huang/)

Am mai scris despre Jensen Huang și despre firma sa Nvidia. Motivul principal pentru care revin este faptul că optimismul lui este în contradicție cu aproape tot ceea ce au transmis în ultimele luni ceilalți lideri ai industriei Inteligenței Artificiale, o industrie de care depinde în mare măsură felul în care vom trai în viitoarele decenii, dar și stabilitatea piețelor financiare. Cele mai mari 10 companii IA cumulează astăzi 40% din valoarea indicelui S&P 500 care măsoară performantele companii publice de la bursele americane, considerat indicatorul de sănătate al economiei Statelor Unite. Nvidia lui Huang, evaluată la 5,4 trilioane de dolari reprezintă 8%. Jensen Huang este deci un optimist informat, cu opinii dintre cele mai autorizate. Nu este însă o autoritate neutră. Cipurile firmei Nvidia stau la baza revoluției IA. Ele reprezintă astăzi 72% din piață. Procentajul este în scădere fata de 74% din 2023, dar în valoare absolută creșterea este spectaculoasă. Îndemnurile de ‘încetinire’ a ritmului introducerii de noi produse și servicii bazate pe IA vin în contradicție cu dorința de creștere permanentă a pieței pentru cipurile produse de firma sa. Argumentele sale însă sunt solid justificate și merită să fie ascultate.

(sursa imaginii: https://officesnapshots.com/2018/10/15/nvidia-headquarters-santa-clara/)

Născut în 1963 la Taipei, fiu al unui inginer petrochimist și al unei profesoare, Jensen Huang și-a petrecut primii ani ai vieții în Taiwan și în Thailanda. Când a împlinit zece ani, părinții l-au trimis împreună cu fratele său la un unchi la Tacoma, în statul american Washington. Părinții s-au alăturat după câțiva ani, iar adolescența și-a trăit-o în statele Kentucky și Oregon. Primele sale job-uri au fost în restaurante din rețeaua Denny’s, concurenți ai lui McDonald’s. După ce a absolvit Universitățile din Oregon și apoi Stanford, tânărul inginer a lucrat pentru firme care proiectau cipuri procesoare și acceleratoare grafice: AMD, LSI Logic și Sun Microsystems. În 1993 a înființat, împreună cu doi alți parteneri, Nvidia. Succesul nu a venit imediat, primii câțiva ani fiind destul de dificili. Concepția aplicată de Huang are două componente principale: a gândi diferit și a căuta nișele care sunt mai puțin explorate de marile firme existente deja în industrie. Așa a reușit la Sun (care la începutul anilor ’90, datorită acceleratoarelor grafice, domină piața stațiilor de proiectare ale arhitecților și inginerilor), la fel la Nvidia, cu care, spre deosebire de concurenții săi, nu s-a îndreptat spre piața rentabilă, însă aglomerată, a cipurilor Central Processing Unit (CPU), preferând nișa procesoarelor grafice (GPU). Cererea explozivă de componente pentru jocurile pe calculator cu grafică avansată a făcut ca firma lui să devina lider de piață, iar Huang să fie miliardar înainte de sfârșitul deceniului. Observația fundamentală a lui Huang și a colegilor săi provine din viziune sistemică și interdisciplinară: cel mai perfecționat aparat optic din natură este ochiul omenesc. Arhitectura unui cip grafic poate emula cu succes structura retinei și a celorlalte ‘aparate’ care compun viziunea umană. Mai târziu, această similaritate a declanșat ideea trecerii de la aplicații grafice la IA. Creierul omenesc este cea mai perfecționată și mai eficientă mașină gânditoare. Structura neuronică poate fi emulată cu succes pentru cipurile care stau la baza piramidei Inteligenței Artificiale. Rețelele neuronice au devenit unul dintre modelele de implementare HW, combinate cu conceptul de ponderi (weights) care însoțește fiecare legătură care emulează sinapsele. Tranziția de la cipuri GPU la cipuri IA a fost pentru Nvidia firească.

(sursa imaginii: www.linkedin.com/posts/joe-lugara-4396902b_ai-enterpriseai-digitaltransformation-activity-7413992859118456833-YdYw)

Jensen Huang este un vizionar și un antreprenor, dar baza sa științifică este foarte solidă. Una dintre metaforele lui preferate în descrierea industriei IA și a proceselor care o caracterizează este ‘prăjitura cu 5 straturi’. Modelele în straturi sunt des folosite în industrie și cititorii acestei rubrici sunt poate familiari cu modelul de 7 straturi (uneori extins până la 9) al comunicațiilor, folosit pentru a descrie Internetul. Jensen Huang folosește o paradigmă asemănătoare pentru a descrie Inteligența Artificială, legătura între componente, dar și unitatea lor organică. La bază, în Stratul 1, se află energia, care reprezintă factorul limitant ultimativ al expansiunii IA, cu o deosebire fundamentală față de sistemele de calcul clasice, deoarece IA creează dinamic o cerere de energie la fiecare jeton (cuvânt, imagine, legătură) necesitat de modele. În acest strat, energia de la grid se transformă în informație, care este procesată în mod paralel de Stratul al 2-lea, cel al hardware-ului, populat de cipurile Nvidia și similare. Un singur cip sau cipuri individuale, oricât de puternice, nu sunt însă suficiente. Acestea sunt interconectate în Stratul al 3-lea, cel al Infrastructurii, compus din centrele de date, infrastructurile de rețea, sistemele de comutație cu fibră optică, aparatura de răcire cu lichid și software-ul de automatizare. Huang numește aceste super-calculatoare ‘fabrici IA’. Al 4-lea Strat este cel al modelelor incluzând modelele de limbaj de mari dimensiuni (LLM), rețelele de învățare profundă și sistemele de viziune computerizată (precum GPT de la OpenAI, Claude de la Anthropic sau Llama de la Meta). În fine, la vârful piramidei se află Stratul aplicațiilor, care include boții IA pentru activitățile cotidiene, agenți software autonomi, platforme pentru descoperirea de medicamente sau mașini auto-pilotate. În viziunea holistică a lui Huang, guvernele sau marile companii nu pot doar să cumpere aplicații IA sau să antreneze modele fără a asigura investiții masive de capital pentru centrele de date, cipurile și rețelele electrice necesare funcționării acelor niveluri superioare.

Interviurile sale sunt impresionante. Jensen Huang se îmbracă mai totdeauna cu haine de piele simple, ascultă până la capăt întrebările și răspunde calm și argumentat. Nu se emoționează și nu se ambalează nici când i se pun întrebări mai dificile, cum a fost cazul în interviul cu Anderson Cooper de la CNN. Un alt jurnalist l-a întrebat dacă atunci când lucra la Denny’s își imagina că ar putea într-o zi participa la dezbateri sau da interviuri despre viitorul omenirii. Răspunsul lui a fost că atunci când lucra la Denny’s se concentra pentru a găti sau servi cei mai buni hamburgeri. Este ilustrarea unei trăsături intelectuale și de caracter, dar și a unei experiențe de viață – cea a copilului imigrant care a trecut prin nu puține experiențe dificile, șocuri culturale și provocări pentru a sui pe scara socială și a ajunge la vârf. Despre partenerii săi din industrie, dintre care mulți îi sunt și concurenți, nu îl poți auzi spunând decât lucruri bune, chiar și atunci când nu este de acord cu ei. Respectându-le realizările și extraordinarele capacități intelectuale, el le amintește, cu un zâmbet, că are cel puțin două decenii în plus de experiență în industrie și că a adus cel puțin o generație de produse de la faza de viziune la cea de producție industrială de pe poziție de lider. Pus în fața unor opinii care i se par eronate, amintește celor care îi pun întrebări că nu orice opinie a unui om de știință este neapărat și bazată științific.

(sursa imaginii: www.linkedin.com/pulse/ai-driven-threats-apocalypse-tech-savvy-marc-degli-iet9c)

Care sunt argumentele principale ale optimistului autorizat care este Jensen Huang? După estimarea sa, doar în acest an, 2026, industria IA a intrat în faza sa de producție industrială, cea în care generează și este măsurată după profituri, ca orice alta ramură a economiei capitaliste. Problemele de siguranță informatică sunt reale și trebuie tratate cu prioritate maximă. Soluția nu constă însă în și mai multe norme regulatorii, ci în testarea și mai riguroasă, în condiții de laborator, a produselor destinate pieței. El susține că legislația actuală privind responsabilitatea companiilor și securitatea cibernetică este deja suficientă. În opinia sa, siguranța este o disciplină inginerească, nu o chestiune politică. El afirma că, dacă un laborator nu poate garanta că modelele sale vor rămâne izolate în mediile de testare, ar trebui pur și simplu să înceteze livrarea produselor și vânzarea serviciilor și să își înceteze activitatea. Un produs software care nu este sigur nu trebuie niciodată lansat pe piață. Firmele start-up IA investesc 80% din eforturile inginerești în funcționalitate și 20% în testare. În industrie, raportul trebuie să fie inversat. Este o filosofie dificilă pentru mulți ingineri software din generațiile precedente. Ne-am obișnuit, de exemplu, cu noi versiuni (‘minore’) ale software-ului telefoanelor sau rețelelor sociale, la fiecare câteva săptămâni, reparând ‘bug’-urile din versiunile precedente. Așa ceva nu ar trebui să se întâmple cu agenții IA. Veștile bune sunt că deja industria de software are toate procedurile definite și nu este nevoie de intervenție externă, mai ales nu de intervenție guvernamentală. Soluția problemelor de securitate – crede Huang – nu constă în mai multă legiferare și desigur nu în încetinirea sau oprirea proiectării, ci în mai multă testare, inclusiv teste create și implementate de programatori folosind IA. Cu alte cuvinte, soluția problemelor potențiale IA este mai mult IA. O singură condiție trebuie pusă, însă aceasta este esențială: în bucla de decizii legate de noi funcții sau de validarea produselor existente, decizia finală este totdeauna umană.

În opinia lui Jensen Huang, pericolul de anihilare a speciei umane datorită IA este zero. În interviul acordat lui CBS News, Huang a calificat avertismentele privind pericolul de distrugere a omenirii de către Inteligența Artificială până în 2030 drept „scenarii apocaliptice”, adăugând că „a speria oamenii este inutil. Este iresponsabil”. Este interesantă și opinia sa despre creșterea valorii la bursă a companiilor din ramura Inteligenței Artificiale. Pe termen scurt el este optimist, dar în același timp, ca bun cunoscător al economiei capitaliste, el este conștient de faptul că orice tehnologie și industrie până acum a avut parte de cicluri de creștere și de stagnare urmate de scăderi mai line sau mai bruște. Se va întâmplă la fel și cu industria IA. Paralela cu industria dotcom de la sfârșitul anilor ’90 se impune, și analiza experților revistei The Economist compară Nvidia cu Cisco, pe atunci liderul infrastructurii HW a Internetului. Concluzia lor este că timingul este mai favorabil pentru Nvidia și că fluxul de profit a venit la timp pentru a evita o ‘spargere a bulei’. Aș adauga observația că și Cisco, până la urmă, a supraviețuit crizei din 2000 și este până astăzi lider într-o piață (a echipamentelor de comunicație și a serviciilor Internet) care, chiar dacă nu mai crește spectaculos, este esențială bunului mers al economiei și al societății. Nvidia este lider în piața de HW pentru IA, dar principalii săi beneficiari vor deveni și concurenți, căci Alphabet, Amazon, Meta și Microsoft proiectează propriile cipuri. Huang însă nu se teme, ci, dimpotrivă, salută concurența, văzând în ea o etapă firească a maturizării acestei industrii.

(sursa imaginii: www.innovect.com/what-is-the-role-of-artificial-intelligence-ai-in-software-testing)

Toate declarațiile liderilor industriei IA, de o parte sau alta a disputelor, au și o componentă de marketing. În plus, această ramură de vârf are și o importanță strategică și geopolitică. Jensen Huang este un industriaș american, președintele Trump și administrația sa îi ascultă cu atenție opiniile, dar originea sa taiwaneză îl face foarte popular și în insula sa natală, unde sunt localizate liniile de producție de mare performanță. Pare să aibă relații bune și în China și pledează pentru o concurență combinată cu colaborare între cele două supraputeri IA acolo unde colaborarea este posibilă. Personalitatea lui Jensen Huang este fascinantă și opiniile sale contează. Fără să uitam proverbul că nimeni nu este profet în țara lui, să-i ascultam și pe el, și pe ceilalți lideri și să urmărim această cursă pasionantă spre viitor, încercând să o înțelegem prin cunoaștere și evitând cursele dezinformărilor și ale ignoranței.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

clash of cultures (film: Fjord – Cristian Mungiu, 2026)

Posted on October 4, 2026 by admin

Cristian Mungiu does not shy away from bringing complex and controversial phenomena and events to the screen. He did so in ‘4 Months, 3 Weeks and 2 Days‘—the film that launched his international career and earned him his first Palme d’Or—which revisited the dictatorship era and highlighted the Romanian communist regime’s criminal policy of boosting the birth rate at any cost. He followed this with ‘Beyond the Hills ‘and then ‘Graduation‘, films rooted in recent Romanian reality that mirror a society undergoing rapid change. ‘Fjord‘ draws inspiration from true events, a highly publicized case that occurred a decade ago. In this respect, it resembles ‘Beyond the Hills‘; like that film, it sheds light on little-known aspects of the conflicts between traditional life and religious beliefs—whether enduring or resurgent—in Romania and beyond. I have not seen the other films that competed at Cannes this year, but the second Palme d’Or awarded to Mungiu appears to recognize a film that confirms the director’s technical mastery, his courage in tackling difficult issues, and his ability to translate them into cinematic language. While in his previous films it was evident—or at least easy—to distinguish good from evil, ‘Fjord‘ offers no moral victors or screenwriter’s favorites in a dispute situated at the uncomfortable intersection of cultures and traditions in our supposedly globalized world. Screenwriter and director Mungiu offers the facts, and the audience is invited—if they wish—to pass judgment.

The film’s plot is inspired by a real-life case from about a decade ago—a case that received extensive media coverage and sparked heated debate on social media. This aspect, however, is less apparent in Mungiu’s dramatization, which focuses on the arrival of the family—named Gheorghiu in the film—in a small community situated along a remote, picturesque Norwegian fjord. The pressure of the natural environment—spectacular and cold, constantly reminding the few inhabitants of its power and the dangers posed by avalanches—looms in the background. Even here, the perception differs between Norwegian and Romanian viewers: Norwegians see something natural and familiar, whereas Romanians sense the cold, the alienation, and the threat. Mihai is an aeronautical engineer by training but settles for a modest job maintaining the local school’s IT systems. Lisbet is a nurse by profession, caring for both the elderly and the deceased. They have five children—including a boy and a girl on the verge of adolescence—but what most clearly sets them apart from those around them is their religious faith and the conservative principles guiding their children’s upbringing. Initially, they are welcomed by the community and appreciated by their neighbors. However, when their eldest daughter arrives at school showing signs of possible abuse, the child protection authorities are notified. Pending the resolution of the case, the children are removed from their parents’ home and placed with other families dozens of kilometers away. The investigation and subsequent legal proceedings will take months.

The production is stylish, the narrative flows smoothly, and the characters are superbly drawn. The actors deliver memorable performances, avoiding both idealization and caricature. Sebastian Stan completely inhabits the role of Mihai—an intelligent, family-devoted man who nonetheless cannot deviate from the letter of his faith. Renate Reinsve —a superb Norwegian actress I had previously noted in a few films—is on the verge of international stardom, and the role of Lisbet will further boost her profile. The entire cast is excellent; their sensitivity is conveyed precisely through a cool, restrained approach devoid of melodrama.

How the film is perceived will depend largely on the individual viewer. Given that approximately a quarter of Romania’s population currently lives abroad, the challenges faced by the Romanian diaspora have become a major theme in recent Romanian cinema. The struggles of adaptation, homesickness, communication barriers, and cultural differences are all reflected in these films, and ‘Fjord‘can be seen as part of this trend. Yet, at its core, this is also a matter of moral judgment, for the central figures are the five children. Were the actions taken by the Child Protection Services and the subsequent court rulings truly in their best interest? Did parents, the school, and the community protect them sufficiently? Neither then nor now can the exact details of the actual case be established with certainty. One of the merits of Cristian Mungiu’s film is that it avoids passing judgment, presenting the events as they unfolded and portraying the main characters with both their strengths and their flaws. Each viewer may form an opinion, but this stems largely from their own personal views. Lines of demarcation between cultures exist everywhere: between the immigrant family and their neighbors, between parents and children, among schoolchildren of diverse backgrounds, between religious beliefs and educational precepts, and even within the mixed Gheorghiu family itself. Can these divides be bridged so that coexistence prevails over conflict? Cristian Mungiu appears pessimistic—at least in the short term—regarding the prospects for human cohesion when faced with the rigidity of dogmas, whether religious or legal. Globalization and European integration may have erased visible borders, yet invisible ones can prove far more tangible and persistent. Opinions on what we see on screen will vary, too—which is precisely what I believe Cristian Mungiu intended.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

between Dr. Strangelove and SNL (film: Digger – Alejandro G. Iñárritu, 2026)

Posted on October 2, 2026 by admin

In ‘Digger‘, we have the first major contender for multiple Academy Awards at the 2027 ceremony. I make this prediction not only because the Mexican director Alejandro G. Iñárritu is a master of these accolades—with four already on his shelf—but also because, with ‘Digger‘, he tackles hot-button political and environmental issues dear to Hollywood, doing so with spectacular visual flair and production value. Furthermore, he cast Tom Cruise in the lead role, giving him the chance to take on a major part after growing bored (or so it seems?) with ‘Mission: Impossible‘ and similar action flicks. I would be very surprised if this film didn’t garner ten or even more nominations across various categories. It might not take home many awards, but that also depends on the competition.

‘Digger‘ is a satirical, cynical dystopia. Viewers will gradually discover that the plot operates on multiple levels, but the central thread is the story of a potential apocalypse—triggered by environmental apathy, political incompetence, the dismissal of scientific warnings, and the rapacity of major oil companies driven by profit at any cost. At the heart of the action is Digger Rockwell, the all-powerful head of the conglomerate entrusted with drilling operations in Greenland. A technical incident—stemming from one of the many catastrophe scenarios predicted by environmentalists yet ignored by almost everyone—sparks a global crisis, quickly plunging us into a scenario reminiscent of the classic Stanley Kubrick’s ‘Dr. Strangelove‘. However, the satirical approach is much coarser and the style far more direct—reminiscent of sketch shows like ‘Saturday Night Live‘.

The production is impressive. From the opening scene to the finale, the viewer is treated to a visual experience rich in references to both cultural heritage and immediate current events. Characterization, however, fails to avoid falling into stereotypes; the target of the satire is so obvious that it hardly needs to be reiterated scene after scene. In my view, this is the weak point of a film that is otherwise remarkable for many reasons. Tom Cruise—in his first non-action role in 14 years—delivers a standout performance that puts him on par with Peter Sellers. Digger essentially dominates the narrative, leaving little room to flesh out supporting characters who would have been interesting to explore further—such as the President (played by John Goodman), whom the script saddles with a pointless physical ailment in a somewhat failed attempt to add a layer of comedy, or Digger’s environmentalist sister, a role from which the excellent Sandra Hüller extracted little substance. The only other character who truly comes into focus is the terrorized scientist who finds himself in the thankless role of scientific advisor to the world’s power brokers played with a mix of fear and pathos by Riz Ahmed. ‘Digger‘ features many comic scenes reminiscent of the golden age of comedy films. Audiences will laugh heartily here and there, but that laughter will die away—both during the screening and after the film ends—because the movie depicts a scenario of self-destruction for the world we inhabit, one that is no longer merely a fantasy but a genuine possibility for the future.

A detail for those who follow the history of the film industry: ‘Digger‘ is the final film produced under the independent Warner Brothers banner before the studio’s acquisition by Paramount was finalized. It is a fitting conclusion to the history of the studio founded 103 years ago by the four Warner brothers.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

vaudeville on screen (film: Amoureux de ma femme – Daniel Auteuil, 2018)

Posted on October 1, 2026 by admin

I couldn’t resist the temptation to watch a film that brings together such a formidable cast—Gérard Depardieu, Sandrine Kiberlain, and Adriana Ugarte, alongside Daniel Auteuil, who also directs. The screenplay is penned by the successful French playwright and screenwriter Florian Zeller; he adapted it from a stage play—also directed by and starring Auteuil in Paris (with a different cast)—retitling it ‘Amoureux de ma femme‘. For a change, I found the English release title—’The Other Woman‘—more inspired; the 2018 film constructs a vaudevillian comedy around the male obsession—specifically among married men—with beautiful and, ideally, much younger women. Auteuil was nearing 70 when he made the film, yet he played a man of about 50. Obsessions know no age, the film seems to tell us—at least in one’s imagination.

Daniel (the film’s protagonist shares his name) is a publisher living in Paris with his wife, Isabelle. He runs into his good friend Patrick by chance; Patrick insistently invites himself over for dinner to introduce his new girlfriend, Emma. The problem is that Isabelle dislikes Patrick, who had left her best friend for this younger woman. Emma, ​​however, fascinates Daniel the moment she steps into the couple’s apartment. All the ingredients for a disastrous evening are in place.

Screenwriter Florian Zeller and director-actor Daniel Auteuil employ a technique reminiscent of Woody Allen’s films, blending the reality of the two couples’ meeting with the fantasies triggered in Daniel’s imagination by the presence of the beautiful young woman. Viewers will have fun trying to distinguish, in each scene, between actual events and the fantasies (or nightmares) of a man who has fallen for his friend’s beautiful young partner. The result is a blend of French boulevard comedy and the kind of narcissistic, misogynistic self-deprecation typical of Allen. Yet, to my mind, this is also where the film’s main problem lies: the imbalance between Daniel and the other characters is not compensated for by sufficient boldness in the dialogue or situations. The moralizing ending doesn’t help matters, either. Consequently, Daniel Auteuil’s role dominates the entire film (and the actor is, as always, superb), while his distinguished co-stars each leave the impression that they deserved more substantial roles. Paradoxically, I found the first part—the “apartment-based theater” segment—more cinematically successful than the second. ‘Amoureux de ma femme‘ offers pleasant entertainment and a chance to reconnect with actors whose films you wouldn’t want to miss. Like a lighthearted evening at the theater in Paris. Nothing more, but nothing less.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

dignity and debauchery (film: The Forgiven – John Michael McDonagh, 2021)

Posted on September 30, 2026 by admin

‘The Forgiven‘—the 2021 film by writer-director John Michael McDonagh—holds all the makings of an intriguing movie capable of captivating fans of exotic thrillers, as well as viewers interested in cross-cultural encounters or the moral dimensions of taking responsibility. McDonagh’s screenplay is based on a novel by Lawrence Osborne set in Morocco. Unlike in several other well-known (or even famous) films, the Northwest African country—which is visually stunning filmed here—serves as more than just a backdrop in ‘The Forgiven‘. At the heart of the plot lies the interaction between a group of Westerners—whether Morocco-based residents or tourists engaging in various forms of travel, some more debauched than others—and the locals who serve them, whose lives are shaped and influenced by the foreigners’ presence. It is a timely and fascinating theme, provided it is explored in depth, with an understanding of the diverse personalities and nuances that distinguish the characters. This is precisely where I felt that the film only partially succeeded, despite its good intentions and high-quality performances.

The film’s protagonists, David and Jo Henninger, are a Western couple past their first youth (he more so than she) attempting to mend their relationship through a trip to Morocco—a journey heavily fueled by alcohol, with the ultimate destination being a friend’s luxurious villa where a decadent party is underway. While driving through the mountainous desert at night, David accidentally kills a teenager—a boy who might have been trying to rob them or simply wanted to sell a local souvenir: a rare fossil, a remnant of the seas that covered this part of the world millions of years ago. The police easily cover up the accident, but the teenager’s father appears, demanding not only his son’s body but also David’s participation in a journey to Berber territory for the burial. The man from the “civilized world” faces an extreme experience upon encountering the people whose lives he has upended—intentionally or not, it no longer matters. How will he survive, and what will he take away from this experience? Will he accept responsibility? Meanwhile, his wife, Jo, seeks solace in the debauched pleasures of a party at the villa. Will their relationship which was already falling apart survive?

The premise is intriguing, and there are many potential avenues for deeper exploration within the story. Unfortunately, in my opinion, none of them go far enough. ‘The Forgiven‘s depiction of the clash of cultures lacks nuance and relies on stereotypes to define both situations and characters. The marital crisis and moral dilemmas facing David and Jo also gave me a sense of déjà vu. The cast of characters inhabiting the desert villa is interesting, yet we barely get to know who each one is before they vanish, leaving behind little more than a faint outline. A few outstanding acting performances manage to partially redeem the film. Ralph Fiennes—an actor I have yet to see fail to bring a role to vivid life—succeeds once again in creating a memorable character. Jessica Chastain is solid; while her character lacks depth, the actress breathes life into her. I was particularly impressed by the performances of three Moroccan actors who drew upon their own experiences to enrich their characters’ emotions: Ismael Kanater as the father, Saïd Taghmaoui as the guide Anouar, and Mourad Zaoui as Hamid, the head of the villa’s staff. All three authentically and with restrained dramatic power conveyed the locals’ feelings regarding their encounters with foreigners. The dignity of these characters serves the story’s message far better than the efforts of the screenwriter-director, who—despite good intentions—could not avoid an “Orientalist” approach.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Inteligența Artificială (IA) – autonomie și conștiință

Posted on September 28, 2026 by admin

Am evocat deja într-un articol precedent al rubricii mele enciclica ‘Magnifica Humanitas’ pe care papa Leon XIV a dedicat-o în luna mai Inteligenței Artificiale (IA). Suveranul pontif consideră IA drept una dintre marile provocări ale contemporaneității, o unealtă tehnologică valoroasă, dar care, ca orice tehnologie (în opinia sa), nu este neutră și, prin urmare, trebuie subordonată controlului uman strict, în special pe criterii etice, în așa fel încât ea să slujească omenirea și să nu încerce să o înlocuiască. Am revenit la textul enciclicei atunci când am citit grupajul de articole pe care revista ‘The Economist’ l-a dedicat cu câteva săptămâni în urma întrebării ‘Poate IA deveni conștientă?’ și discuțiile pe care acesta le-a declanșat printre specialiștii din domeniul IA și printre observatorii (jurnaliști, sociologi, istorici, filosofi) care urmăresc acest domeniu. Ele veneau – și nu cred că este o coincidență – cam în același timp cu apelul lansat de Dario Amodei, CEO al firmei Anthropic, de a încetini ritmul de dezvoltare și introducere a noi funcții în modelele IA pentru a adresa riscurile de securitate. Apelul a fost imediat susținut public și de doi dintre principalii sai concurenți – Sam Altman de la OpenAI și Elon Musk de la xAI. Pentru a înlătura temerile trebuie să începem prin a le înțelege.

(sursa imaginii: www.facebook.com/VaticanHumanDevelopment/posts/-magnifica-humanitas-the-announcement-of-pope-leos-forthcoming-encyclical-on-the/1326253469607440/)

Una dintre caracteristicile principale ale sistemelor IA este autonomia, care înseamnă capacitatea practică de a acționa și de a lua decizii în mod independent, fără supraveghere umană. În fapt, acest gen de funcționalitate exista în multe sisteme automate încă înainte de apariția Inteligenței Artificiale. Autonomia implică executarea de către mașini a unui cod (matematic, logic, binar sau nu etc.) fără intervenție umană. Conștiința înseamnă mult mai mult decât autonomie – este capacitatea internă a sistemului de a avea experiențe subiective, sentimente și intuiția propriei existențe (conștiința de sine). Acesta este motivul pentru care mă întorsesem la textul papei Leon XIV. În diferențierea pe care o face el între ființele umane și entitățile IA apare, cum mă așteptam, cuvântul ‘suflet’. Oamenii au suflet. Entitățile IA – nu. Dar apare și cuvântul ‘conștiință’. Cele două cuvinte sunt împerecheate uneori în text. Desigur, asta nu înseamnă că sunt și sinonime.

(sursa imaginii: https://phys.org/news/2018-05-aistory-2001aspaceodyssey.html)

Cei care știu că sunt mare amator de science-fiction și că am pomenit de multe ori ‘Odiseea Spațială 2001’, capodopera lui Stanley Kubrick bazată pe romanul lui Arthur C. Clarke, mă vor întrerupe în acest moment și mă vor întreba: ‘Stai puțin, dar HAL 9000 din film nu are conștiință?’. Nici filmul și nici romanul nu dau un răspuns clar. HAL 9000 se comportă ca o entitate IA care are sentimentul propriei existențe. Mai mult, atunci când își simte existența fizică pusă în pericol acționează pentru a evita propria anihilare. Pe de altă parte, în termeni moderni, HAL 9000 acționează ca un agent IA care este programat în mod defectuos. El ar trebui să spună întotdeauna adevărul operatorilor săi umani și să nu distorsioneze faptele sau detaliile acestora. În codul său există însă operațiuni secrete, care contrazic acest principiu fundamental. Rezultatul este că va minți echipajul navei spațiale în ceea ce privește monolitul. Așa ceva ar trebui să nu se întâmple niciodată.

(sursa imaginii: www.forbes.com/sites/quora/2016/12/19/what-is-consciousness-technology-is-getting-closer-to-an-answer/)

Problema este că nu putem exclude că în sistemele IA moderne o asemenea greșeală de programare nu se va întâmpla niciodată. Programele, codul agenților IA și logica după care iau decizii și acționează aceștia sunt atât de complexe încât programatorii nu mai stăpânesc toate detaliile. În plus, din ce în ce mai mult cod IA este generat de entități IA. Firmele specializate în IA investesc în cercetări și investigații asupra capabilităților codului din propriile produse. O situație asemănătoare există însă și în studiul funcționarii creierului uman de către cercetătorii din domeniul neurologiei. Se știe astăzi care sunt zonele creierului care sunt implicate în activarea componentelor conștiinței (subiectivitatea senzațiilor, înțelegerea propriei existențe, a istoriei personale și a identității individuale). Numărul de conexiuni și felul în care acestea interacționează sunt însă așa de mari, încât specialiștii sunt departe de a fi capabili să deseneze chiar și o hartă sau o organigramă aproximativă. Este unul dintre argumentele folosite în articolul cu care Blaise Agüera y Arcas, vicepreședinte pentru tehnologie și societate la Google, contribuie la secțiunea menționată din revista ‘The Economist’. Abordăm greșit problema conștiinței entităților IA, susține el. Ceea ce numim conștiință este un complex proces relațional. El se dezvoltă și va continua să se dezvolte odată cu progresele Inteligenței Artificiale. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să ne temem sau să pretindem că entitățile IA sunt umane (cu toate implicațiile etice și juridice care rezultă de aici). Ceea ce trebuie să acceptăm este însă coexistența cu un nou tip de inteligență, pe care noi l-am inventat și care a pornit pe drumul unei dezvoltări care trebuie integrate în societate.

(sursa imaginii: https://en.wikipedia.org/wiki/Self-consciousness#/media/File:Svetlana_at_fortune-telling_by_K.Brullov_(1836,_Nizhniy_Novgorod_museum).jpg)

Termenul de conștiință a evoluat spectaculos în ultimele decenii. Să examinăm, de pildă, una dintre caracteristici – senzațiile subiective, care la extremele lor includ durerea. Mașinile nu au astfel de senzații, dar ele sunt răspândite și studiate pe larg în regnul animal. În multe legislații moderne există legi care protejează animalele, sau cel puțin unele dintre speciile de animale. Există limite și excepții: cel puțin în acest moment homarii și racii sunt încă uciși și preparați prin metode care ar fi considerate inacceptabile pentru speciile de mamifere. Până în anii ’80 ai secolului trecut chiar și intervențiile chirurgicale care erau efectuate asupra nou-născuților nu foloseau anestezia, căci se presupunea că aceștia nu simt durerile și că procedurile de anestezie ar fi prea riscante. Schimbări de atitudine au avut loc și în ceea ce privește animalele, și în ceea ce privește medicina umană, iar ele vor continua. Vor apărea ele și în ceea privește entitățile IA? Tentația este mare. Sistemele IA, inclusiv cele care interacționează direct cu operatorii umani, sunt antrenate pentru a simula un partener uman. Ele se perfecționează permanent. Dacă progresul continuă nestânjenit, cine poate nega posibilitatea ca aceste sisteme să atingă cândva, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, capabilitățile creierului omenesc care compun conștiința? Procesele de auto-învățare ale limbajelor mari de modelare (LLM) includ miliarde de texte generate de oameni, ele sunt implicit antropomorfice. Rezultatul este că entitățile IA simulează din ce în ce mai bine comportamentul omenesc. Chiar și fazele și stările diverse ale conștiinței umane (starea de trezie, somnul, visele, subconștientul) au echivalente în modelele de comportament ale entităților IA. Dar o simulare, oricât de perfectă, a conștiinței nu este identică cu conștiință însăși. Pentru a folosi o metaforă citată cândva de un expert – o mașină poate simula perfect o ploaie, dar ea nu simte niciodată că se udă.

(sursa imaginii: https://earthwormexpress.com/chemistry-and-biochemistry/the-human-body-a-self-repairing-and-fat-storing-machine/)

Mie mi se pare că Papa Leon și experții în IA au ajuns, în acest stadiu, la concluzii asemănătoare, deși ei le exprimă diferit. Suveranul pontif vorbește despre conștiință și suflet. Experții IA atrag atenția tocmai asupra suportului biologic. Conștiința implică un ‘hardware’ complex biologic, a cărui formă perfecționată este corpul omenesc. Senzațiile și experiențele sunt înmagazinate în memorie și devin baza personalității și identității umane. Sentimentele pot fi modelate și simulate de mașini, dar trăirile sunt specifice ființelor omenești. Deocamdată.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

an empress corseted by her era (film: Corsage – Marie Kreutzer, 2022)

Posted on September 28, 2026 by admin

‘Corsage’, the 2022 Austrian film written and directed by Marie Kreutzer, is not just another entry in the “Sissi-mania” genre. True, the central figure is Empress Elisabeth (Sissi) of Austria-Hungary—Franz Joseph’s wife and a tragic figure who continues to fascinate and spark controversy to this day, nearly two centuries after her birth. During her lifetime, she was adored by some of her subjects (particularly by the Hungarians) yet gossiped about and scorned by many others. Posterity has treated her image more kindly, especially considering how she has been portrayed on screen over the years. Marie Kreutzer took on the character but approached her in a radically different way, imagining situations and facets of her life where the line between historical reality and fiction remains forever blurred. Through Sissi—masterfully portrayed by Vicky Krieps—the writer-director sought to, and succeeded in, revealing much not only about the Empress herself but also about the plight of women in her era and beyond, right up to the present day.

Turning forty is a difficult milestone for many women, particularly for those obsessed with their physical appearance and how they are perceived by others. This was certainly the case (as historical records confirm) for Sissi, who had become Franz Joseph’s consort at the age of just sixteen. She had borne three children, two of whom survived—with the boy, Rudolf, destined to become heir to the throne. Her remaining role was purely ceremonial, alongside a man whose flame of love had long since died out—if it had ever existed at all; yet Sissi, a beautiful and intelligent woman, neither wished to nor could accept such a fate. However, nothing was simple at a European imperial court in the second half of the 19th century, a place where ceremonies stifled emotions and social conventions crushed personal relationships. Sissi rebelled against these constraints in her own way: she sought to involve herself in her children’s education and in charitable work for the sick, traveled to the related royal courts of Great Britain and Bavaria, and took an interest in sports (fencing, horseback riding) and the latest technical inventions—including a form of cinema avant la lettre. Not all her endeavors succeeded; her eccentricities sometimes bordered on madness, excessive dieting and the corsets demanded by the fashion of the day endangered her health, and a heroin treatment prescribed by a court physician clouded her view of the world.

Drawing on a real historical figure and the issues surrounding her—much debated and documented at the time—Marie Kreutzer constructs an alternative portrait of an empress who was adored by some and gossiped about by all. It is, first and foremost, a portrait with a feminist statement, underscored by a finale that alters her well-known, tragic destiny. To highlight the plight of a woman constantly at odds with social pressures and the mores of her era, the Austrian writer-director presents an atmosphere featuring slight historical anachronisms—some fundamental, others merely in the details. This technique was also employed by Sofia Coppola when bringing to the screen the destiny of another Austrian princess-turned-queen: Marie Antoinette. The sequences filmed with an “archival” aesthetic would, of course, have been impossible using the technology available prior to the advent of cinema; yet, they offer a gateway to an inner reality—an alternative to the world the heroine longs to escape. If you watch or re-watch the film, have fun spotting these period inconsistencies. One example: wall-mounted telephones in the Imperial Palace in Vienna, appearing just a year after Graham Bell received his patent for the telephone.

Ironically, this very feminist film faced difficulties during its release and subsequent distribution due to separate allegations of sexual misconduct involving two of its male actors. Consequently, the film failed to reach its full potential audience or was judged by criteria entirely unrelated to the movie itself. Over time, however, I believe that ‘Corsage’ will transcend this disconnect—a mismatch with its own era that mirrors the protagonist’s own struggle. It deserves this, in my view, thanks to Marie Kreutzer‘s original vision and Vicky Krieps’s memorable performance; together, they deliver a screen portrayal of Sissi unlike any other.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

the long lasting traces (film: Źeby nie było śladów / Leave No Traces – Jan P. Matuszynski, 2021)

Posted on September 26, 2026 by admin

I first noticed the Polish director Jan P. Matuszynski a few years ago thanks to his excellent 2016 film ‘Ostatnia Rodzina‘ (released in English as ‘The Last Family‘), which brought to the screen the story of a highly original painter and the unconventional family surrounding him. His 2021 film ‘Źeby nie było śladów‘ (titled ‘Leave No Traces‘ for the English-language distribution) is also a docudrama based on real people and events; it reconstructs a dramatic case from the Polish history during the final decade of communism—an incident that took place in 1983. The film confirms the talent of one of the most compelling filmmakers of a generation that upholds the tradition of a cinematic school—one that has consistently produced films offering a clear-eyed look at the painful moments of a history fraught with suffering and contradictions. A shared strength of both films lies in the director’s ability and talent to recreate not only the setting and atmosphere of communist-era Poland but also the lived experiences of the people who inhabited that world.

The real-life case upon which the film is based is that of Grzegorz Przemyk, an 18-year-old who had just finished his high school exams; he was arrested by the Polish “Citizens’ Militia” in downtown Warsaw while horsing around with a friend. His refusal to produce identification papers (martial law had theoretically been suspended) resulted in a brutal beating at the hands of the militia officers. Two days later, he would die from internal hemorrhaging caused by these acts of violence. The boy’s mother—a well-known poet and supporter of independent trade unions—demands justice, while the friend arrested alongside him is ready to testify at a potential trial. Yet, is justice even possible in a dictatorship where the prosecutor’s office, the courts, and law enforcement are politically subservient? Terrified of a PR disaster on the eve of Pope John Paul II’s visit to Poland, the Party and its police apparatus attempt to cover up the case and shield the perpetrators—even at the cost of punishing innocent people (the paramedics who had transported the young man to the hospital) and by exerting extreme pressure on the mother, the key witness, and his family.

Spanning over two and a half hours, the film reveals and depicts the system’s actions: illegal surveillance and wiretapping, arbitrary arrests, blackmail, and physical and psychological pressure on witnesses. Those of us who lived under the communist dictatorships common to Eastern Europe know these tactics all too well, but I believe the film holds immense documentary value for younger generations. The screenwriters drew upon a work of investigative non-fiction, basing most of the depicted events on its revelations; however, they also added a—shall I say—fictionalized element that, in my view, failed to add anything of real interest. The acting performances are remarkable, featuring Tomasz Ziętek as the young friend and Sandra Korzeniak as the mother—both subjected to the full pressure of a system intent on concealing the truth and silencing them. Jacek Braciak, as the boy’s father, and Robert Więckiewicz, as the system minister orchestrating the cover-up, also deliver memorable performances. Yet, the film’s quality shines brightest in its depiction of the atmosphere in Poland during that era: the streets of Warsaw where the ferment of change was palpable; the police stations and hospitals infiltrated by the system’s tentacles; and the homes where ordinary people lived with a pervasive sense of lacking freedom and personal privacy. The film’s title stems from an torturer’s instruction to strike without leaving a trace. In reality, however, the film stands as proof that traces do exist. Much like in actual history—where the primary culprits were never punished—the scars left by blows struck against personal freedom and fundamental human rights are still felt today in societies that emerged decades ago from Eastern Europe’s dictatorships.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

Simfonia yemenită (carte: Ayelet Tsabari – Cântece pentru cei cu inima frântă)

Posted on September 25, 2026 by admin

Ayelet Tsabari nu își ascunde ambițiile. În interviurile și lansările de carte care au însoțit apariția romanului ei ‘Cântece pentru cei cu inima frântă’, tradus de Anca Dumitru și publicat de Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ , ea și-a declarat intenția de a face din aceasta carte o bornă literară care să marcheze aportul comunității evreiești venite din Yemen în peisajul literar israelian. Ar fi, daca vreți, un răspuns la numeroasele și mult mai cunoscutele creații ale unor prozatori precum Amos Oz, David Grossman sau Meir Shalev (toți cunoscuți publicului cititor de la noi prin traduceri la Humanitas sau la alte edituri din România) care dezvoltă în scrierile lor experiența israeliană din perspectiva celor născuți în Israel sau veniți aici din comunitățile așkenaze din Europa. Experiența ei de viață pare a se afla sub semnul neliniștii și al căutărilor. Născută în 1973 – anul Războiului de Yom Kippur – în orașul Petah-Tikva din centrul Israelului, a călătorit de la vârsta de 20 de ani în toată lumea, stabilindu-se vreme de două decenii în Canada. Aici a început să scrie și să facă filme, devenind una dintre promisiunile literare ale literaturii canadiene și a celei israeliene de limbă engleză. În anul 2018 s-a întors în Israel împreună cu familia ei. Romanul ‘Cântece pentru cei cu inima frântă’, publicat în 2024 a fost romanul ei de debut, după două culegeri de proze scurte. Fiecare dintre cărțile ei de până acum a fost citită, apreciată, premiată. Scriitoarea a ales să creeze ea însăși versiunea în limba ebraică a acestei cărți, o rescriere mai degrabă decât o traducere. Cartea apărută la noi este prima traducere a romanului în afara celor doua limbi ale scriitoarei. Denisa Comănescu, alături de colegele și colegii ei, merită (din nou!) felicitări pentru flerul lor editorial și mulțumiri pentru această carte de care cititorii din România se pot bucura înaintea celor din multe alte țări ale lumii. Este vorba despre o apariție editorială remarcabilă și se poate spune că multe dintre scopurile ambițioase pe care și le-a propus Ayelet Tsabari au fost atinse.

După lectura primelor câteva zeci de pagini ale cărții cititorii înțeleg că vor avea de urmărit două planuri narative care se vor întâlni cândva, spre final. Eroina principală se numește Zohara și este o israeliană care a trăit mulți ani în Statele Unite pentru studii de literatură comparată urmate de un proiect de doctorat care s-a cam împotmolit. Anul este 1995 și lunile în care se petrece această parte a acțiunii delimitează clar, precum patru părți ale unei simfonii, secțiunile cărții: august, septembrie, octombrie, noiembrie. Nu este vorba despre o perioadă oarecare în istoria Israelului. La 4 noiembrie 1995 a fost asasinat Yitzhak Rabin, primul ministru care avusese curajul de a porni pe drumul concilierii cu palestinienii, continuator al procesului de pace antamat la Oslo și semnatar al tratatului de pace cu Iordania. Acest eveniment joacă un rol important în carte, ca și întreagă atmosferă politică a perioadei și pentru cititorul avizat – israelian sau nu – derularea temporală seamănă cu o numărătoare inversa spre evenimentul traumatic care a schimbat istoria. Al doilea plan narativ se petrece în anul 1950, la doi ani după proclamarea independenței Israelului, într-o tabăra de tranzit a imigranților din toată lumea, populată în majoritate de cei veniți (sau aduși) din Yemen. Anii fondării Statului Israel și anii procesului de pace de la Oslo sunt două borne semnificative ale istoriei acestei țări. La fel ca în cărțile altor scriitori israelieni importanți, și la Ayelet Tsabari istoria personală a eroilor și cea a țării în care trăiesc sunt imposibil de despărțit.

Zohara se întoarce în Israel, după mulți ani petrecuți departe de locul în care își trăise copilăria, adolescența și anii primei tinereți, pentru a participa la înmormântarea mamei sale și la perioada de ‘shiva’, cele șapte zile de doliu imediat și de condoleanțe pe care le respectă familiile apropiate ale celor decedați. Povestea ei nu se află însă sub semnul morții ci sub cel al descoperirii vieții și trăirilor mamei sale. Femeia simplă și harnică, venită foarte tânără ca imigrantă în Israel, care își dedicase toată viața creșterii copiilor, fusese un om mult mai complicat și mai interesant, mai pasionat și mai creator decât o cunoscuse fiica sa. Biografia sa includea secrete care i se vor dezvălui fiicei treptat și doar după ce mama nu mai este. Cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi, chiar pe cei cu care trăim împreună, de care suntem aparent atât de apropiați? Întrebările acestea și le vor pune toți cititorii cărții. ‘Cântece pentru cei cu inima frântă’ este și o carte despre relațiile de familie, despre cele dintre mamă și fiică, despre lucrurile spuse și mai ales despre cele nespuse celor lângă care trăim.  

Călătoria în biografia mamei este și o călătorie de auto-descoperire pentru eroina cărții. Anii petrecuți departe de casă o înstrăinaseră nu doar geografic ci și emoțional și ca mentalitate. Succesiunea generațiilor și mobilitatea celor mai tineri nu este un fenomen rar nici pentru israelieni și nici pentru alte nații în lumea de astăzi. Părinții eroinei veniseră în Israel ca imigranți într-o generație animată de sentimente patriotice, cu dorința de a trăi într-o țară nouă și de a construi o societate mai justă. Realitățile însă au strivit multe vise. O generație (sau mai multe) mai tărziu, descendenții lor își vor căuta realizarea pe alte meridiane. Nu este vorba neapărat despre o presiune economică, ci despre dorința de realizare și de recunoaștere. Cele întâlnite în alte părți nu sunt totdeauna conforme așteptărilor, inegalitățile sociale sau etnice apar sub forme diferite, iar sentimentele de singurătate și de alteritate nu pot fi evitate:

‘Ani mai târziu, la New York, devenind mai atentă la ce inseamnă să fii mizrahi, am înțeles că așa se întâmplă când eşti făcut să te simți “celălalt”, când te confrunți atât de des cu tot soiul de forme de rasism şi cu microagresiuni, încât ajungi să nu mai ştii dacă cineva este cu adevărat prejudiciat, sau dacă e vorba despre cu totul altceva. Asta se întâmplă când ruşinea de a fi considerat “mai puțin decât…..“ apasă asupra ta, încă din copilărie, nespusă, nenumită, prezentă precum forţa gravitaţională, precum aerul pe care-l respiri; când propria cultură nu este reprezentată, sau, atunci când este, devine o caricatură, când propriul trecutul este şters, istoria – istoria respinsă, omisă din manuale sau rescrisă pentru a se potrivi cu narațiunea dezirabilă. Rămâi fără cuvinte, incapabil să-ți relatezi propriile experiențe.’ (pag. 95)

Portretul mamei se va contura pe măsură ce avansăm în lectură. Cele două planuri narative diferite construiesc treptat imaginea femeii discrete care unea familia într-un fel în care nu fusese cunoscută nici macar de copiii ei. Fiecare dintre personajele din jurul ei o cunoscuseră altfel: pentru Zohara și sora ei, era vorba despre mama devotată care își dedicase viața creșterii lor, sacrificând fericirea ei personală și stergându-și parca propria persoană. Pentru nepotul Yoni, aflat el însuși la vârstă căutărilor și a rătăcirilor, ea este Tata, persoana căreia îi dedică eseul de licean în clasa finală despre cel sau cea care i-a influențat decisiv viața. Dar cândva, ea fusese și tânăra și frumoasa Saida, măritată , conform tradiției, încă adolescentă fiind, cu un bărbat necunoscut, înainte de a-l cunoaște și de a-și cunoaște și înțelege sentimentele. Secretele personale sunt amplificate de secretele istoriei. Ayelet Tsabari dezvoltă în romanul ei un episod dureros și încă incomplet elucidat din primii ani ai istoriei tânărului stat evreiesc: dispariția între anii 1948 și 1954 a unor copii ai imigranților din taberele de tranzit și de absorbție. Numărul acestora este de cel puțin 1035 (este numărul plângerilor oficiale înaintate comisiilor de anchetă), dar în realitate se estimează că s-ar putea să fi fost de patru ori mai mulți. Majoritatea covârșitoare erau copii din familii evreiești sărace, venite din tarile arabe sau din Yemen. Până astăzi nu au fost descoperiți cei răspunzători. Au fost declasificate sute de mii de documente legate de aceste evenimente, dar autoritățile au negat mult timp răpirile sistematice, ceea ce a declanșat traume generaționale de durată și dezbateri continue. Cazuri similare s-au întâmplat și cu copii ai aborigenilor din Australia și ai indigenilor din Canada. Bănuielile sunt că majoritatea copiilor au fost încredințați spre adoptare unor familii înstărite.

‘Fratele meu, Rafael, a dispărut din tabăra de primire Rosh HaAyin la câteva luni după ce familia mea ajunsese în Israel, în 1949. Mi s-a povestit că era un copil liniştit, blând şi sănătos. Când au ajuns în tabără, li s-a cerut să-și lase bebelusii într-o creșă. Asistentele spuseseră că e mai bine pentru ei. Corturile erau insalubre. La început, mamele yemenite s-au răzvrătit, se strecurau acolo pentru a-și fura propriii copii, până când administrația taberei a întărit paza. Mama se ducea la creșă de câteva ori pe zi pentru a-l alăpta pe Rafael. Seara il lua, îl îmbăia şi se juca cu el înainte de a-l aduce înapoi. Într-o dimineață, când mama a ajuns la creșă, Rafael nu era acolo. Asistentele i-au spus că fratele meu răcise şi fusese trimis peste noapte la un spital din Tel Aviv. Tatăl meu era plecat la muncă, în nord. Mama a luat autobuzul să-l viziteze, dar, când a ajuns acolo, o recepționeră i-a spus că Rafael murise.

În săptămânile care au urmat, prin tabără s-au colportat poveşti despre alți copii, alte morți, alte dispariții. Mai târziu, s-a adeverit că mulți bebeluși dispăruseră în acei ani în acelaşi mod-majoritatea yemeniți, restul mizrahi, balcanici şi chiar câțiva aşkenazi. Unii oameni nu le-au crezut pe asistente; Yosef Radai, de pildă, din cortul vecin, orbit de furie, a căutat prin tot spitalul până când şi-a găsit fetița. Vie. S-au răspândit zvonuri despre evrei americani bogați, care veneau să aleagă copii pentru adopție, copii îmbrăcați special pentru ocazie, în haine care nu erau ale lor, și expuși precum vitele. La urma urmelor, imigranții yemeniți aveau mulți copii, prea mulți copii, și nici o noțiune de igienă. Nu ştiau să fie părinţi. Şi aveau trăsături atât de diferite de evreii europeni, atât de străine, încât părea acceptabil să li se ia copiii, să fie mutați în altă parte sau pur şi simplu să nu se ţină evidenţa lor. Ani mai târziu, la New York, prietena mea Shoshi mi-a arătat câteva dintre relatările pe care le găsise când investigase acest scandal: o asistentă-șefă, intervievată de comisie, a spus: „Poate că le-am făcut un bine”. Alta se referea la copii ca la nişte colete. „Eu aş fi fost fericită să ştiu că ai mei au primit o educaţie mai bună”, a declarat ea.’ (pag. 54-55)

Saida, eroina absentă a cărții, cea al cărei potret se conturează din amintirile fiicei și a celorlalți din jurul ei, avusese un dar special – cel al cântecului. Zohara și-o amintește din copilărie cântând, iar după ce ea dispăruse, devine moștenitoarea unei colecții de casete audio imprimate cu cântecele ei. Ele vor deveni cheia căutărilor și a descifrării personalității, dar acceptarea nu este imediată.

‘Cânta oare despre Rafael, fratele meu pierdut?

Mai târziu, pe când eram la liceu, și mama cânta, începusem să-mi dau ochii peste cap, oripilată de trilurile şi modulațiile vocii ei. Sună străin, arab şi cu totul ieşit din modă; nu semăna deloc cu muzica de la radio, cântată de soliști aşkenazi, sau cu cântecele naționaliste cu iz rusesc pe care le învăţasem la cor, la şcoală (linii melodice care, de fapt, erau împrumutate din cântece ruseşti). Profunzimea emoției şi patosul din vocea ei mă stânjeneau.

Și nu era doar cântatul. De tot mai multe lucruri începuse să mi se facă ruşine cât am mers la Schneider, un internat de elită, pentru copiii înzestrați, din Ierusalim, la care am fost trimisă de la paisprezece ani. Nu am vrut să mă duc. Nu-mi păsa de bursă, nu mă încânta onoarea de a fi fost aleasă, împreună cu alți adolescenți mizrahi – ai căror părinți, precum ai mei, imigraseră în Israel din țările arabe din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii -, să urmez o şcoală pe care familia mea nu şi-ar fi permis-o în veci. Sigur, ardeam de nerăbdare să scap de acasă, dar aşa cum voiam eu şi nu încă. Pentru mine, faptul că ea m-a expediat la vârsta aceea, la scurt timp după moartea tatei, a fost ca un abandon, ca o trădare.’ (pag. 20)

Cântecele și poezia joacă un rol important în intrigă, în viața personajelor și în construcția literară complexă pe care o concepe Ayelet Tsabari. Proza, poezia și muzica alcătuiesc un ansamblu, de la motto-urile care preced narațiunea și până la textele cântecelor inserate în text. Putem vorbi despre o structură simfonică, în care cântecele yemenite reprezintă motive preluate și amplificate de proză.  În limba ebraică același cuvânt – ‘shir’ – are semnificația dublă de cântec și de poezie.

Excepțională este, în opinia mea, descrierea rolului pe care cântecul îl joacă în viața tradițională a comunităților evreiești. Întâmplarea face că atunci când citeam cartea să fi văzut și filmul ‘Riso amaro’ (‘Orez amar’) al lui Giuseppe De Santis, una dintre capodoperele neorealismului italian, lansat în 1949. Acolo este vorba despre femeile care trudesc pe plantațiile de orez din nordul Italiei de după război. Proprietarii și administratorii locului le interziseseră să vorbească în timpul muncii, și atunci ele găsiseră un mod original de a-și exprima sentimentele și revolta – cântecul. La fel se întâmplă și în cazul femeilor din Yemen, relegate la un rol subordonat în familie. Deprivate de dreptul de a vorbi pentru a-și exprima opiniile sau trăirile, ele găsesc în cântece modalitatea de a se face auzite. Creațiile sunt colective – participantele sunt totodată poete, compozitoare și interprete:

‘- Femeile erau analfabete, ştii, aşa că melodiile se transmiteau din gură-n gură și se rescriau mereu, de fiecare dată când erau cântate. Cu excepţia celor ceremoniale, cum ar fi cele de la henna, care rămâneau mai fixe. Așadar poeta…

– Poeta?

– Da, cea care, în mod tradițional, scria versurile, de obicei pe una dintre melodiile deja cunoscute. Odată ce le cânta, nu-i mai aparțineau, ca să zic aşa, alte femei le puteau prelua și adapta. Unele poete înzestrate erau în stare să improvizeze câte-un vers pe loc! Fascinant, nu? Aşa că există multe variante. Poți găsi și versuri care se repetă în cântece diferite, ca aici, a zis, gesticulând spre casetofon. Versul ăsta înseamnă: „Inima mea e însetată, şi chiar dacă aş bea toată marea, nu m-aș potoli”. L-am mai auzit şi în alte cântece.’ (pag. 165)

‘Cântece pentru cei cu inima frântă’ este o carte cu multe straturi și fațete, care captivează, surprinde și fascinează la fiecare pagină întoarsă. Conflictele dintre generații, întâlnirile dintre culturi, presiunea pe care lumea modernă o exercită asupra tradiției, dar și cea pe care tradiția o impune celor care visează să iasă din tiparele ei, sunt teme suficient de universale pentru a fi înțelese și a genera rezonanță cititorilor de oriunde. Cei pasionați de istoria Israelului în contextul mai larg al conflictului dintre evrei și arabi în Țara Sfântă își vor putea îmbogăți perspectiva cu episoade inedite pentru majoritatea dintre noi, care se adaugă operelor literare ale unor scriitori consacrați, cunoscuți de ja publicului din România. Chiar și pentru cititorii israelieni, în special pentru cei mai tineri dintre ei, episoadele descrise în carte pot fi inedite, fie că este vorba despre cazurile complexe și incomplet elucidate ale dispariției copiilor yemeniți și din alte comunități evreiești orientale din anii ’50 ai secolului trecut, fie că este descrisă atmosfera anilor în care au fost încheiate acordurile de la Oslo, a lunilor care au precedat asasinarea primului ministru israelian Yitzhak Rabin și însuși evenimentul traumatic care a oprit și deturnat cursul istoriei.

Romanul scris de Ayelet Tsabari este însă înainte de toate literatură de buna calitate. Proza simplă și relatarea directă se combină cu poezia și cu emoția mărturisirilor unor secrete multa vreme sugrumate. Eroii își completează propriile amintiri și povestind se descoperă pe ei înșiși, ca și cum s-ar afla pe canapeaua unui psihanalist. După câteva pagini, orice cititor va uita că este vorba despre un roman de debut, un debut târziu, dar totuși un prim roman în biblografia prozatoarei. Povestea de dragoste imaginată de autoare supraviețuiește deceniilor de istorie complicată și rămâne în amintire cu episoade emoționante și încărcate de simboluri. Portretul unei femei care se naște, se maturizează și își trăiește viață în contextul evenimentelor din jur se conturează treptat prin intermediul amintirilor și a relatărilor culese din perspective diferite. La sfârșitul lecturii am simțit că mi-am completat cunoștințele despre cultura unei comunități care nu-mi era necunoscută, dar pe care acum pot să o înțeleg mai bine și ca trăiri și în creativitatea ei. Aș recomanda lectura cărții împreună cu audierea unor cântece ale unor muzicieni evrei israelieni precum Bracha Zefira, Ofra Haza, Boaz Sharabi sau a grupului Yemen Blues. Cred că toți cititorii cărții lui Ayelet Tsabari vor ieși îmbogățiți din această experiență. Eu o voi urmări cărțile ei care vor urma cu atenție de cititor deja devotat.

Acest articol a aparut inițial în numărul 6/2026 al Revistei de Cultură Familia din Oradea.

Posted in books | Tagged , , | Leave a comment

Raskolnikov in Paris (film: Pickpocket – Robert Bresson, 1959)

Posted on September 22, 2026 by admin

1959 was a year of great changes in French cinema. François Truffaut and Alain Resnais shook up the Cannes Film Festival with ‘The 400 Blows ‘and ‘Hiroshima Mon Amour‘, respectively; Chabrol won the Golden Bear in Berlin with ‘The Cousins‘; while Godard was filming ‘Breathless ‘in Paris—a movie that would premiere early the following year. Nothing in the film world would ever be the same after that year, but for me, the most significant event was the December 1959 premiere of Robert Bresson’s ‘Pickpocket‘. Bresson was already an idol to the rebellious critics who would go on to become the famous directors of the New Wave. He was the only director from previous generations whose films they admired. Stylistically, in terms of cinematic approach and even ideology, much separated them. Yet, they were united by their opposition to the theatrical style of the ‘cinéma de papa‘ and, above all, by the concept of author cinema—the idea that the director’s personality is what stamps the film with its character and artistic value. ‘Pickpocket‘ is a perfect illustration of Bresson’s method, which differed so radically from that of any other director in France or elsewhere at the time. A consummate cinematic achievement.

The text preceding the film’s first action sequence warns us that we are dealing with a deceptive take on the crime genre. Michel, the film’s protagonist, is fascinated by the art of pickpocketing. An intellectual—bookshelves are the only visible decoration in the tiny attic room where he lives—he studies the biographies and techniques of the “trade’s” most famous practitioners. He rationalizes the motivation driving him to steal: it is not necessarily economic pressure, but rather a sense of superiority over the society around him—a feeling that working like everyone else would demean him, and that he is entitled to steal. A blend of arrogance and psychological thrill causes him to detach from reality as others perceive it. He neglects his gravely ill mother—despite loving her deeply—and ignores the presence of a woman – Jeanne – a relationship with her could have steered his life in a different direction. The fact that a police inspector—fascinated or intrigued by him—is constantly on his trail only heightens the challenge, pushing him toward a path of crime and all its foreseeable consequences.

‘Pickpocket‘ is clearly a modern variation on Dostoevsky’s novel ‘Crime and Punishment‘. The central figures are the same: Raskolnikov a.k.a. Michel, the police officer who suspects and pursues him, and the woman who offers the possibility of salvation. Michel’s crime is not lethal, which leaves the door open for redemption. Passions lie deeply buried; Bresson’s style—directing actors to minimize outward displays of emotion—perfectly creates the space for viewers to discern the underlying feelings themselves. The cast consists entirely of amateurs or first-timers. While some did go on to pursue film careers, ‘Pickpocket‘ remained the pinnacle of their professional lives. The exception is Pierre Étaix, who appears in a minor supporting role with limited screen time yet went on to have a remarkable career as an actor and filmmaker. Martin LaSalle and Marika Green also pursued solid acting careers, though none quite matched the success they achieved here. The final scene featuring the two is one of the most beautiful finales in the history of cinema. The role of the police inspector offered Jean Pélégri—an illustrious novelist, poet, and literature professor born in Algeria—one of the rare opportunities to demonstrate his acting talent. Bresson’s consultant on the craft of pickpocketing was a genuine professional named Kassagi; the role made him so famous that he was forced to change his line of work. The theft sequences are dynamic and so realistic that the film was briefly banned in some countries, as it could have served as a veritable manual for pickpocketing. Contributing to this is the mastery of cinematographer Léonce-Henri Burel—a veteran who had started out at the dawn of the film industry and capped off his career by collaborating on several of Bresson’s films. The soundtrack draws upon Baroque compositions by Lully, rounding out the visual experience of a film that touches perfection.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment