CHANGE.WORLD: A patra întâlnire de gradul trei

Posted on July 6, 2026 by admin

Steven Spielberg nu mai trebuie să demonstreze nimic pentru a fi considerat unul dintre giganții istoriei cinematografiei. Va împlini 80 de ani în luna decembrie, a regizat 35 de filme de lung metraj în 55 de ani de carieră, a produs alte câteva sute, a definit genuri cinematografice, a fost lăudat și defăimat de critici, spectatorii se înghesuie în sălile în care rulează filmele sale și le vizionează pe medii diverse de mai bine de jumătate de secol și – pe deasupra – are și peste 7 miliarde de dolari în bancă. A înființat propria sa casă de filme, în cadrul căreia promovează și susține regizorii care-i plac, pe cei care-i sunt prieteni și, mai ales, tinere talente în care crede. Tot aici își produce de mai multe decenii propriile sale filme. Singur își alege subiectele, colaboratorii, echipele cu care lucrează. Revine în mod aproape circular asupra câtorva teme principale: istoria americană, călătoriile și aventurile care l-au fascinat din copilărie, relațiile dintre părinți și copii, identitatea evreiască, raportarea la trecutul de multe ori tragic al comunității și familiei sale și – desigur – existența civilizațiilor extraterestre și contactul omenirii cu acestea. Tocmai această independență financiară și artistică face ca Spielberg să fie judecat, comentat și uneori criticat pe o altă scală valorică decât cea prin care sunt evaluați alți cineaști. Am revăzut și eu notele pe care le-am dat filmelor lui pe IMDB de-a lungul ultimilor 10 ani. Câteva au primit de la mine nota 10. Altele însă, nici ele puține, ‘doar’ note de 8 sau 7. Privind retrospectiv, nu doar că mă întreb cine sunt eu să-i dau note lui Spielberg, dar înțeleg încă ceva: calificativele acestea au un sistem de referință diferit. Sunt calificative în Universul Spielberg.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm1150472194/)

‘Disclosure Day’, cel mai recent film al maestrului american, a avut premiera în iunie 2026 și a început să fie distribuit global, inclusiv în Romania unde a primit titlul ‘Ziua Adevărului’ (deși ‘Ziua Dezvăluirii’ ar fi fost o traducere mai exactă). Ideea filmului îi aparține lui Spielberg, scenariul fiind scris de David Koepp (n. 1963), unul dintre scenariștii de mare succes de la Hollywood, care a mai colaborat cu Spielberg la alte cinci filme regizate de acesta. Este al doilea film ca încasări în săli al lunii iunie (după ‘Toy Story 5’), cifra vânzărilor situându-se în ziua când scriu aceste rânduri (spre finele lui iunie) pe la 175 de milioane de dolari. Se știa cam de trei ani că Spielberg lucrează la ‘un film cu extratereștri’, dar secretul intrigii și detaliile producției au fost destul de bine păzite până foarte recent. În fapt, acest film completează un ciclu. Până acum se vorbea despre ‘trilogia cu extratereștri’ a lui Spielberg. Trilogia a devenit acum tetralogie. Patru filme care au fost realizate în decursul a 49 de ani. Să vedem cum a evoluat gândirea lui Spielberg în acest domeniu, în paralel cu arta sa cinematografică.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0075860/mediaviewer/rm985474816/)

Primul film care a materializat pasiunea lui Spielberg pentru această tematică a fost ‘Close Encounters of the Third Kind’ (1977). A fost distribuit destul de repede în România, cu titlul ‘Întâlniri de gradul trei’ și l-am văzut pe la sfârșitul studenției mele într-una dintre sălile de pe ceea ce era atunci bulevardul cinematografelor din București. Spielberg dorea să facă acest proiect de mulți ani, prin 1973 propusese deja un prim scenariu marilor studiouri, dar abia după succesul lui ‘Jaws’ a putut strânge cei aproape 20 de milioane de dolari necesari realizării filmului în care jucau, printre mulți alții, Richard Dreyfuss și François Truffaut. ‘Close Encounters of the Third Kind’ este filmul unei obsesii. Un grup de oameni obișnuiți (inclusiv un electrician ‘guler albastru’ interpretat de Richard Dreyfuss) observă fenomene inexplicabile cu Obiecte Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) și sunt ghidați de ceea ce par a fi obsesii maladive să călătorească spre un munte îndepărtat unde are loc (sub supraveghere guvernamentală) un prim contact istoric cu o civilizație din altă parte a Universului. Titlul filmului este derivat din clasificarea întâlnirilor cu extratereștrii de către astronomul J. Allen Hynek, în care al treilea tip (gradul trei) descrie observarea directă de către oameni a extratereștrilor sau a „ființelor însuflețite”. Producția, interpretarea actorilor și efectele speciale erau extraordinare, dar ceea ce pe mine m-a impresionat la acest film era o schimbare radicală de viziune. Spre deosebire de multe alte filme științifico-fantastice create între anii ’50 și ’70, în care extratereștrii erau prezentați ca invadatori doritori să distrugă civilizația umană, să exploateze resursele Terrei și să reducă la sclavagism omenirea, ‘Close Encounters of the Third Kind’ propunea imaginea unei civilizații superioare care întinde omenirii mâna spre cooperare, propunând chiar împărtășirea unor tehnologii avansate care ar putea rezolva multe dintre problemele noastre actuale. Era, dacă vreți, o generalizare a ideilor pacifistului și umanistului Spielberg în spațiul infinit.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0083866/mediaviewer/rm1993282560/)

Linia aceasta este continuată în al doilea film faimos al lui Spielberg dedicat temei extratereștrilor – ‘E.T.’ (1982). Spectatorii români au avut ocazia să vadă oficial acest film în cinematografe doar în 2002, la ediția aniversară 20. La data lansării sale pe ecrane, dictatura impusese restricții severe și de cenzură ideologică, și de preț de achiziție, căci trebuiau achitate datoriile externe contractate tot de regimul comunist. Totuși, pe casetele piratate, filmul a fost văzut de mulți și înainte de schimbarea regimului. Spielberg combina aici două dintre cele mai dragi teme ale sale: extratereștrii și copilăria cu visele sale. Este un film clasic și emoționant care explorează legătura dintre un extraterestru, botanist pierdut eșuat singur pe planeta Pământ, și Elliott, un băiat singuratic. În aceeași măsură science-fiction și film de familie, ‘E.T.’ se concentrează pe teme precum copilăria, prietenia și trauma separării familiei.

Aveau să treacă peste 20 de ani până când Spielberg se vă întoarce la extratereștri. ‘War of the Worlds’ (‘Războiul lumilor’) din 2005 este bazat pe romanul clasic al lui H.G. Wells. Diferența de abordare este radicală față de filmele care l-au precedat, dar și față de ceea ce avea să urmeze, producția având loc în anii de după 11 septembrie 2001. Acest film transformă întâlnirea cu civilizația extraterestră într-un coșmar terifiant. Povestea urmărește un tată (interpretat de Tom Cruise) care încearcă cu disperare să-și protejeze copiii, în timp ce o forță extraterestră malefică și distructivă invadează Pământul.

Unii comentatori includ în această listă (a filmelor despre extratereștri ale lui Spielberg) și ‘Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull’ (‘Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal’) din 2008, al patrulea film din seria Indiana Jones a lui Spielberg. Eu ezit să o fac, știind că Spielberg însuși nu a vrut să transforme acest film într-unul despre extratereștri. Determinantă a fost influența lui George Lucas, care l-a convins pe Spielberg să-i descrie pe extratereștri în intrigă ca „interdimensionali” (adică veniți dintr-un univers paralel). Oricum, povestea marchează o revenire la concepția contactului pașnic dintre civilizații.

Ajungem, deci, la cel mai recent film al ciclului, cel pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, într-un mall bucureștean. ‘Disclosure Day’ revine la surse și la viziunea optimistă a lui Spielberg, dar adaugă un element nou, care era prezent doar implicit în filmele precedente: conspirația guvernamentală care are ca scop ascunderea sau minimizarea numeroaselor informații despre contactul cu civilizațiile extraterestre, cu scopul de a monopoliza aceste contacte și de a beneficia de tehnologiile avansate oferite omenirii de extratereștri. Acțiunea se petrece într-o lume în criză, în care mulți dintre locuitorii planetei au senzația că al treilea război mondial este iminent sau poate că a început deja. Știrile de la televiziune seamănă cu știrile noastre din aceste zile, atunci când o prezentatoare de buletine meteorologice pare a intra în transă și înlocuiește lectura temperaturilor probabile cu un mesaj într-o limbă necunoscută. Incidentul atrage atenția unui analist care tocmai furase de la firma de securitate cibernetică la care lucra dovezile electronice ale existentei extratereștrilor și felul în care guvernul american mușamalizase incidentele legate de întâlniri de gradul trei de-a lungul anilor, dar și acțiunile nesăbuite ale unor militari și politicieni care văd în extratereștri doar inamici cu care se pot purta noi războaie. În scurtă vreme, cei doi vor avea pe urmele lor armatele de polițiști, agenți FBI și securiști angajați de malefica mare corporație care, sub pretextul securității cibernetice, protejează în realitate secretele întunecate ale statului paralel. Curajoșii eroi vor încerca să salveze omenirea expunând public aceste informații care aparțin tuturor, în ceea ce numesc ‘Ziua Adevărului’ (‘Disclosure Day’).

Are un rol în poveste și tehnologia superioară a extratereștrilor, o ilustrare perfectă a celei de-a treia dintre Legile Previziunilor enunțate în 1962 de scriitorul Arthur C. Clarke: ‘Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie’. La fel ca și în filmele precedente ale ciclului, va avea loc și în ‘Disclosure Day’ o întâlnire de gradul trei, adică extratereștrii își vor face apariția. Pe mine personal, cinematografic, scenele de acest gen mă dezamăgesc puțin. Poate deoarece cred că este mai bine să lăsăm imaginația să lucreze liber și să evităm să concretizam inefabilul. Asta se întâmplă nu doar în filmele lui Spielberg, dar parcă tocmai la el, felul în care își imaginează fizic ființele din alte colțuri ale Universului mă dezamăgește. Bine, cu excepția lui E.T., desigur.

(sursa imaginii: https://people.com/steven-spielberg-admits-he-has-a-strong-suspicion-aliens-are-real-11929541)

Crede Steven Spielberg în existența extratereștrilor și în posibilitatea întâlnirilor de gradul trei? Este o întrebare pe care și-au pus-o mulți admiratori și pe care i-au adresat-o reporterii regizorului însuși. Din ceea ce am citit și am auzit, cred că răspunsul este DA. Spielberg nu doar că este convins de existența vieții sub forme diverse în afara spațiului terestru, dar chiar și-a exprimat convingerea că omenirea va descoperi ființe extraterestre în timpul vieții noastre. Spielberg este un om curios și un avid cititor de literatură de popularizare a științei. Convingerile sale se bazează pe scrierile unor savanți precum Carl Sagan, care au demonstrat matematic că ar fi o aroganță să credem că oamenii sunt singura formă de viață inteligentă din univers. Tot matematic, cercetările mai recente care folosesc informațiile dobândite despre dimensiunile și diversitatea Universului arată că în raza accesibilă nouă ar trebui să existe mii de planete în care să fie îndeplinite condițiile apariției vieții. Spielberg a studiat de asemenea numeroase documente și mărturii despre apariții ale vehiculelor extraterestre și întâlniri cu pasagerii acestora și concluzia lui este că există destul de multe probe circumstanțiale care să confirme realitatea unei părți din aceste incidente.

Am și eu o opinie în aceasta privință. Sau mai bine zis o întrebare. De ce majoritatea covârșitoare a relatărilor despre OZN-uri provin din Statele Unite? În unele baze de date ale raportărilor, 75% dintre evenimente provin din SUA adică un raport 3:1 față de numărul evenimentelor din restul lumii, în timp ce în altele raportul este și mai sever, până la 20:1. Există explicații, majoritatea de ordin cultural și istoric (psihozele Războiului Rece de după 1945, tendința de relatări senzaționale din presa americană), dar și tehnic (instrumentație mai avansată de observație). Toate acestea nu explică însă, în opinia mea, distribuirea atât de inegală a acestor raportări. Administrația americană a început să declasifice și să permită treptat accesul public la o parte dintre aceste informații. Există baze de date similare și în alte țări: Rusia sau China, de exemplu? Deocamdată, dacă ele există, sunt încă considerate secrete de stat – moștenire a trecutului sau prezentului comunist al acestor țări. Până când nu vor putea fi studiate arhivele de pe tot globul, nu poate fi dat un răspuns solid documentat la această întrebare.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm313510914/)

Ceea ce este cert este că întâlnirile de gradul trei sunt excelente materiale pentru literatura și filmele science-fiction. Hollywood a preluat tema încă din anii ’40 și ’50, când cineaști precum Kubrick, Lucas, Riddley Scott sau Spielberg au creat fiecare viziuni noi, fiecare diferită de a celorlalți. În mod cert, interesul public a alimentat și fluxul informațional, între cercetarea științifică și ficțiune existând o influență reciprocă. Filmul ‘Disclosure Day’ este un bun exemplu în acest sens. Scenariul este evident influențat de știrile curente, dar și de teoriile conspirative, în spatele cărora Spielberg crede că poate exista un dram de adevăr. Viziunea sa este din nou optimistă, poate tocmai deoarece lumea din film, atât de aproape de un război mondial autodistrugător, seamănă atât de mult cu cea reală. Avem nevoie de optimism. Unul dintre serialele mele de televiziune preferate din toate timpurile, difuzat în anii ’90 ai secolului trecut era ‘X-Files’. Deviza agentului FBI Fox Mulder care investiga împreună cu sceptica sa colegă Dana Scully cazuri misterioase de tot felul era ‘I want to believe’, ceea ce sublinia obsesia sa pentru căutarea probelor concrete de existență a contactelor cu extratereștri. Eroii lui Spielberg sunt bântuiți de aceeași obsesie. Ei vor ajunge nu doar să vadă, ci și să atingă. Va ajunge Spielberg – și noi împreună cu el – să fie martor al unui asemenea eveniment în decursul vieții sale?  Vom urmări și vom relata. Deocamdată, ne delectăm cu încă un film pe care niciun pasionat al genului nu are voie să-l piardă.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

passion and improvisation (film: Köln 75 – Ido Fluk, 2025)

Posted on July 3, 2026 by admin

The concert that Keith Jarrett gave in Cologne in 1975 is source to one of the most famous recordings in the history of music. I deliberately avoided using the term jazz because Jarrett defined his music at that time as transcending the boundaries of the genre. The American pianist had already played in Miles Davis’s band, which was considered a peak in jazz, but he had left that group and launched a solo career precisely to demonstrate his creative power as an independent musician and to surpass himself in concerts based on pure improvisation. Every night was different. The story of that legendary concert and the history of the individual that made it possible are the subject of the film ‘Köln 75‘ written and directed by Ido Fluk. A film that fascinated me and not only because I am a fan of this musical genre and of Keith Jarrett, but also or especially because it manages to reconstruct in detail and with passion the jazz scene of the ’70s and the world around it.

The other heroine of the film, Vera Brandes, belongs to a generation of Germans born after the Second World War, who in various ways expressed their desire to separate themselves (historically and culturally) from their parents’ generation in the 1960s and 1970s. This desire took various forms, from social and political activism to violent rebellion, from choosing alternative ways of life to rebellious creativity in various fields of art. For Vera, the daughter of a wealthy dentist and a tyrannical father, rebellion meant a passion for jazz music. Since adolescence, she had been frequenting jazz clubs, and her enterprising nature combined with an extraordinary audacity led her to launch a career as an impresario before she reached the age of majority. She brought to her hometown of Cologne many of the musicians associated with Ronnie Scott’s legendary London club. But the revelation for her was hearing Keith Jarrett sing at a jazz festival in Berlin. The American pianist was experiencing his own rebellion, trying to create a new artistic image for himself, exploring artistic paths that no one had traveled before. His music was pure improvisation, eliminating the ballast and themes of the standards of the genre. Each concert was a unique event, with Jarrett playing music that had never been played before and would never be played again in the future. Without hesitation, Vera decided to organize a concert for Keith Jarrett in Cologne, nowhere else than on the stage of the Opera House. Even for the daring 18-year-old, it was not easy to put these plans into practice.

I really liked the film, and not just because it combines two of my great passions: cinema and jazz. In fact, the soundtrack makes little use of original music, and not the one from the concert that would generate the best-selling live jazz concert album in history. At times, it seems to use precisely the improvisation technique that Miles Davis and Keith Jarrett elevated to the rank of art. Ido Fluk wrote an intelligent and moving script that combines love for music, empathy for his heroes, and the delicacy of psychological analysis. He skillfully wields the tools of docu-drama and creates characters that introduce viewers behind the scenes of music, but also the lives of those who make it possible. Mala Emde is formidable in the role of the young jazz enthusiast, and this only highlights even better John Magaro‘s creation, which brings to the screen the portrait of a pianist who is confronted with his own ambitions but also with personal problems (physical and psychological), an artist in constant search for perfection and in constant doubt about his own ability to surpass himself. Even though both actors are (and look) a little older than the roles of the characters they play, the quality of their interpretation makes us quickly forget this disadvantage. ‘Köln 75‘ is a cinematic homage to a unique moment in music history, a reverence for the generation of rebellions from half a century ago, and a film that lovers of good cinema should not miss.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

each family has its own secrets (film: Per amore di una donna – Guido Chiesa, 2025)

Posted on June 30, 2026 by admin

Here is a film that surprised me. For the better. ‘Per amore di una donna‘ (or ‘For the Love of a Woman‘ in English) is a film by an Italian director I didn’t know named Guido Chiesa. I chose to see the film because it is an adaptation of a novel by an Israeli writer I greatly admired (Meir Shalev) and includes in the cast Mili Avital (an Israeli actress with a more than honorable career in Hollywood) as well as Ana Ularu, an excellent Romanian actress whose career I also follow whenever I get the chance. The two actresses did not disappoint me, but I also discovered a film that captivated me, based on a well-constructed script around the drama of a family with many secrets and an unusual romantic story, grafted on the history of Israel and the Mandatory Palestine that preceded it.

The narrative has two plans. Esther, an American woman in her 40s, receives after her mother’s death, in the late 1970s, a mysterious envelope containing a strange necklace and a letter urging her to travel to Israel (where the family had come from a long time ago) to discover secrets about her family and about herself. Without much enthusiasm, the woman will make the journey to a world very different in mentality, culture, history. Here she will discover that her destiny is linked to that of another woman named Yehudit, who had lived in the 1930s and 1940s in Palestine, which was then under British mandate. The encounter with this different world and with Zayde, a slightly strange, slightly charming man, an ornithologist by profession, will turn into an exploration of her own past, but will also allow her and the spectators to discover of a very special love story.

The romantic thread works very well. The portrait of the woman who had lived decades ago in those places, alone in a world that was emerging and that was also changing traditions and relationships between people in general, men and women in particular, is very well brought to the screen. The creations of the entire team of actors contribute here. Ana Ularu creates a fantastic role, her Yehudit will remain in the memory and hearts of those who see the film. Her character is a beautiful and strong woman, a fighter who refuses victim status despite the blows and prejudices. All the actors and especially the performers of the roles of the three men in Yehudit’s life do a good job. A good note also for Ori Pfeffer in the role of Zayde, to whom he gives warmth and sincerity. It is not easy to unite an international team of actors, formed by Italians, Romanians, Israelis (including two very well-known actors in supporting roles) and from other countries and direct them to play a story that takes place in Israel in English. Guido Chiesa managed this very well, in my opinion, and succeeded to fairly reconstruct the atmosphere of Israel in the 1970s and that of the Jewish settlements before the creation of the state of Israel. The sole dissonant note was the use of English for the scenes that took place in the 1930s and 1940s, the immigrants and pioneers of that time (most of them) spoke other languages, but the difficulties of casting and execution would probably have been insurmountable. Even if the approach is sometimes uneven, with some episodes expedited while others are over-explained, I think most of the obstacles have been overcome. ‘Per amore di una donna‘ with its story of love and resilience in a new world, with the luminous figure of the main heroine, is worth seeking for and watching.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

a quality film de papa (film: Les orgueilleux – Yves Allégret & Rafael E. Portas, 1953)

Posted on June 29, 2026 by admin

Yves Allégret, the director of the Franco-Mexican co-production ‘Les orgueilleux‘ (known in English distribution as ‘The Proud and the Beautiful’) was in the 1950s one of the preferred target of the critics of future French New Wave filmmakers. He directed this 1953 film together with the Mexican film director Rafael E. Portas, who did not appear on the film’s credits or posters in France. The script also has five other co-authors besides the director, including Jean-Paul Sartre, who in the 1940s had written about ten screenplays or short stories, looking for a source of income and using them as a vehicle for his political, social and moral ideas. One of these stories is the basis of the film, although Sartre denied authorship when distributors wanted to use his name. Sartre‘s story is shifted from China to Mexico, a country with which European cinema had a long history of collaboration. ‘Les orgueilleux‘ surprises with its visual qualities and the intensity of the melodrama which is more than saved by the exceptional performances of two of the best known and most beloved actors of France of those years. I have no information about the critical reception of the film apart from the fact that it won an award at the Venice Film Festival and the script was considered for the Oscars, but for me ‘Les orgueilleux‘ is proof that quality film was made in France even during the time of ‘cinema de papa’.

The story takes place in a village in Mexico and at many moments the description of the background is as interesting as the story itself. On-site filming built the image of a world in which deep Catholic faith meets with pre-Columbian traditions, extreme poverty with corruption and abuses of the powerful. Alex Phillips a Canadian cameraman whose career has been mostly spent in Mexico, contributed with the cinematography. The film’s heroes, Nellie and Tom, a couple of French tourists are taken off a bus because Tom is sick. He will die soon, and the illness he brings makes him patient zero of a plague that will sweep the town. Nellie is left alone among strangers, her money is stolen, and she is forced to look for the means to ensure a decent funeral for her husband and to defend herself in a foreign country, populated by aggressive men fascinated by her blond beauty. Will she be saved by Georges, a young doctor who abandoned his profession following a tragedy and has fallen into poverty and drunkenness, becoming the target of the ridicule of the villagers?

‘Les orgueilleux‘ is the first film to bring the two great actors together on screen, and they do so in roles that are atypical for what they had done and what their image was until then. Gérard Philipe abandons the mask of the young lover to play the role of a man struck by fate and who has become skeptical even about his own humanity. Sometimes it seems like he is overacting, but that is the character. His dance scene is memorable. Michèle Morgan also breaks away from many other roles of strict moral reference, playing a vulnerable woman who finds the resources to survive and preserve her honor, even if she does not do it in a conventional way. She also has a memorable scene, a long shot, alone, in a hot hotel room, in a skimpy outfit, anticipating Catherine Deneuve, the one in ‘Belle de Jour’, by 14 years. If there had been an American remake, the role would have suited Marilyn Monroe. Minus the talent. I don’t think there are many deep interpretations to be found in the story, even though the script is based on a short story by Sartre and even though there are superficial similarities to ‘The Plague’. The film’s appeal lies in the simplicity, in the magnetic attraction and interpretations of the two lead characters and in the cinematography that tells a lot about the places where the events take place. Papa Yves Allégret made a good film with these materials.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

between neorealism and Hollywood

Posted on June 27, 2026 by admin

‘Riso amaro‘ (or ‘Bitter Rice’ in the English release) is one of the films that connects the Italian neo-realism of the 1940s in its ‘pure’ form with the great Italian cinema that would emerge from this movement in the following decades. Made in 1949 and produced by Dino De Laurentiis, it was the third film by director Giuseppe De Santis. Some of the firm principles of neo-realism were abandoned: in the lead roles, instead of amateur actors, well-known professional actors or debutants with aspirations to a fame that they would actually achieve were cast. Social themes and political messages remain dominant, but they are combined with a ‘film noir’ plot in order to attract a wider audience, including those in international film markets. Finally, the dominant female characters do not look at all like the anonymous heroines of some of the previous films of the neorealist wave but rather like movie stars worthy of Hollywood. In fact, it can be said that ‘Riso amaro‘ was already a film that was in dialogue with American cinema, at an intersection that also included the clash between the American culture that flooded Europe and the leftist ideologies that guided neorealism politically and artistically.

The story opens with a radio reporter’s broadcast, a good pretext to use voice-over and define the context. For a few weeks each year, the rice fields of northern Italy were populated by detachments of women recruited from the poor strata of post-war Italian villages and towns, who came to perform the hard and painstaking work of harvesting rice. Walter and Francesca – he a charismatic conman, she a young accomplice who has fallen into his nets – will join this crowd in an attempt to cover up a major robbery and escape justice. In the women’s camp near the rice fields, the two will meet Silvana, a young peasant woman, fascinating in her beauty and zest for life. All the men are mesmerized by this woman, including Marco, a soldier close to being released from the army, but Silvana seems to prefer the toxic Walter, who plans to rob the work of those who had toiled during the harvest. The love story and the planning of the new coup are combined against the backdrop of social conflicts between seasonal workers and their employers.

Visually, ‘Riso amaro‘ is one of the most impressive films of the decade. The cinematography belongs to Otello Martelli, who would add films such as ‘La Strada’ and ‘Dolce Vita’ to his illustrious filmography in the following decades. The combination of action and music is also excellent. Even if it cannot be said that ‘Riso amaro‘ is a musical film, several scenes of music and dance are memorable and well integrated aesthetically. The soundtrack is also noteworthy, with a lot of jazz, an element that subtly adds to other American cinematic influences (some less subtle, such as the fact that the ‘negative’ characters chew gum). The two actresses in the lead roles are fascinating, even if they do not look at all like women who toil in the rice fields. Silvana Mangano in the role of Silvana begins her rise as a star here in a role in which she reminds (and not only in terms of physiognomy) Ingrid Bergman. Doris Dowling is actually an American actress, dubbed in voice in this film, Francesca being a characterological counterpoint to Silvana. Vittorio Gassman was already quite famous when he played the role of Walter, but for Raf Vallone it was his first credited role and this is where his career begun. The resemblance to Burt Lancaster probably contributed to the casting and success of the role. ‘Riso amaro‘ is a cinematic milestone, one of the films that marks the end of Italian neorealism and the beginning of a period of international distribution and success of films made in the peninsula. But it is, above all, a beautiful, sensual, captivating film that can still be watched with interest in the eighth decade since its production and release on screens.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

simple, powerful, different (film: Backrooms – Kane Parsons, 2026)

Posted on June 8, 2026 by admin

Kane Parsons, the creator, director and co-writer of the ‘Backrooms‘, will turn 21 on June 18, which means he won’t be able to legally buy a beer in the United States for a few more weeks to celebrate the success of his film. And what a success! It’s the most prolific first week for an A24 film, and it’s an original and fresh production that stands out even in a film season that has no shortage of competitors in the horror genre. Much of the originality is due to the fact that ‘Backrooms‘ adapts for the big screen a series of video productions that were broadcast on Parsons‘ YouTube channel and went viral on the Internet. I haven’t seen them, so I can’t comment on them or compare them. But what I saw on the big screen is one of those cinematic phenomena that show up every few years, and it’s also the promise of a filmmaker who could become big, if movie making manages to keep him in its orbit. I’m not sure that’s the case.

The story takes place in 1990, and Kane Parsons proves to be not only a good connoisseur of the period dated 15 years before his birth, but also of the cinema of those years, because the beginning of the film uses the pretext of ‘rediscovered video’ that ‘The Blair Witch Project’ would be launching at the end of that decade. Clark, the main character, is a failure from all points of view. He is the manager of a furniture warehouse store that customers avoid, his family life is destroyed after his wife kicked him out of the house, he sleeps in the store and drinks whisky from the bottle every night until he falls down. As any American personal failure, he needs a shrink. Clark has Mary, with whom he shares everything, including the discovery of a mysterious space, with its own laws, adjacent to the furniture store. Clark and Mary will explore this space, one by one, and their destinies will take them on a path of no return. Anything I write from here on would be a spoiler, so I’ll stop.

After the spectacular beginning, the story progresses a bit slowly, and some off-screen comments bothered me until I understood their purpose. Visually, the film looks formidable. Danny Vermette created spaces from an alternative world that represent a variation on the concept of liminal spaces, which in the aesthetics of the Internet are empty or abandoned places that seem strange, deserted and often surreal. Jeremy Cox filmed them. Anyone who saw Kubrick’s ‘The Shining’ encountered this concept many years before using the Internet, and the labyrinth that swallows its heroes and forces them to fight for survival is familiar to us from several other horror movies. The treatment, however, is very different. Chiwetel Ejiofor and Renate Reinsve play the roles of Clark and Mary – two imperfect contemporaries of ours, each carrying traumas from the past (but who doesn’t?), confronted with the impossible and trying to make sense of the discovery of the alternative space. Their slide into the other dimension of existence is described without Hollywood flourishes, even if it suffers from too many explanations. In horror, sometimes it is better to explain less in order to preserve the supernatural effect. The ending even leaves a door open for sequels. I will watch them, of course, but I will especially watch the evolution of this talent launched spectacularly by this film, whose name is Kane Parsons.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

În căutarea fiului (carte: Nathan Englander – Ministerul Cazurilor Speciale)

Posted on June 8, 2026 by admin

Scriitorul american Nathan Englander este un fenomen. Născut în 1970, s-ar afla deci acum în culmea capacității sale creative și a productivității literare. Bibliografia sa actuală este însă destul de ‘subțire’ – două culegeri de nuvele, trei romane, câteva dramatizări. Cea mai recentă carte a sa este datată 2019. Cu toate acestea, fiecare dintre rarile sale apariții editoriale este aclamată de critici, răsplătită cu premii majore (a ratat cu puțin Premiul Pullitzer în 2012) și scriitorul este considerat ca o voce majoră a prozei nord-americane. Comparațiile cele mai frecvente ale criticii literare sunt cele cu Saul Bellow sau cu Philip Roth, scriitori americani care, ca și el, au ales ca teme majore identitatea evreiască, locul evreilor în societatea și cultura americană, legăturile dintre tradiție și modernitate, dintre evrei ca indivizi, comunitatea lor și comunitățile alături de care conviețuiesc.  Romanul său de debut, apărut în 2007, ‘Ministerul cazurilor speciale’ este – după câte stiu -, singura sa carte tradusă în limba română. Ea a fost publicata în 2009 de Editura Paralela 45 în traducerea aproape impecabilă și cu notele Magdalenei Dumitru.

Scria sau spunea cândva Dan Alexe că prima frază a unui roman spune multe despre calitatea și tematica a ceea ce va urma. ‘Ministerul Cazurilor Speciale’ începe așa:

‘EVREII SE ÎNGROAPǍ la fel cum trăiesc – adunați grămadă, înghesuiți unul în altul.’ (pag. 9)

Propoziția nu doar că definește una dintre temele principale ale cărții – identitatea și modul de viață al evreilor dintr-o comunitate aflată sub asalt în vremuri dificile – ci și ne conduce spre unul dintre locurile cheie în care se va desfășura intriga: cimitirul.

În centrul poveștii se află o familie evreiască atipică din Argentina anului 1976. Femeia pe nume Lilian este cea mai normativă persoană posibilă. Lucrează la o societate particulară de asigurări, este apreciată și are un salariu bun din care susține practic casa. Provine dintr-o familie bună, ceea ce nu s-ar putea spune despre soțul ei, Kaddish, un bărbat cu tată necunoscut zămislit de o prostituată pe nume Favorita. Numele de familie asumat, Poznan, nu poate ascunde faptul că bărbatul aparține unei categorii de evrei îngropați într-o secțiune separată a cimitirului, descendenți ai lumii interlope evreiești foarte proeminente cu câteva decenii înainte. În perioada în care se petrece acțiunea, principala sa sursă de venit este ștergerea (cu dalta) a inscripțiilor din secțiunea rău famată a cimitirului, ‘lucrări’ plătite sporadic de evreii care doresc să facă uitate istoriile mai puțin măgulitoare ale familiilor lor. În aceste acțiuni Kaddish îl asociază pe fiul lor Pato, student rebel și idealist, abia ieșit din adolescență. Situația familiei ar fi rezonabilă în momentul în care are loc lovitura de stat prin care o juntă de generali preia conducerea Argentinei. Perioada dictaturii militare va dura șapte ani.

‘Lillian se simțea vinovată că se putea bucura atât de mult de prezenţa fiului ei. Era fericită să descopere că Pato nu era complet iresponsabil. În această perioadă, o asculta pe mama lui. Nu întârzia, nu vorbea prea mult la telefon. Se trezea devreme în fiecare dimineață, aşa cum fac oamenii serioşi, apoi se ducea să cumpere pateurile pentru micul dejun. Seara ajungea acasă la ora cinei şi nu îl deranja prea tare pe tatăl său, care, la rândul lui, nu îl deranja pe el. Lillian nu voia să își facă speranţe prea mari, dar cu excepţia problemelor financiare care ameninţau să îi lase fără casă, și a nesiguranței din viața politică, din pricina căreia stăteau închişi în casă, traversau cea mai bună perioadă din ultima vreme. Cu toate datoriile, pericolele şi problemele lor la un loc, ea nu rata ocazia de a vedea partea bună. Aveau un acoperiş deasupra capului. Aveau mâncare pe masă şi erau cu toții prezenți la cină. Mai bună sau mai rea, acum pica bine. Iar când era îngrijorată, nu se întreba decât dacă nu cumva exagerase când cumpărase uşa.’ (pag. 53)

Un pericol totuși plutea în aer. Ca evrei ducând o viață comfortabila într-unul dintre cartierele burgheze ale capitalei Buenos Aires, familia Poznan se simte totuși nesigură și Lilian decide să cumpere o ușă blindata. Protecție instinctivă? Se va dovedi a fi insuficientă, la fel cum insuficiente sunt încercările altor concetățeni de a-și ascunde trecutul sau chiar cele ale Lilian și Kaddish de a face operații estetice pentru a se debarasa de nasurile care le conferă un aspect estetic repugnant, dar le și trădează originea. Ideea Nasului pare a descinde din Gogol, iar operațiile doctorului Mazursky (inițial un client al lui Kaddish) capătă dimensiuni tragicomice.

Relațiile din familia Poznan sunt o altă temă majoră a romanului. Lilian și Kaddish sunt despărțiți de o prăpastie socială care este compensată timp de o vreme de pasiune și apoi de solidaritatea emoțională (sau poate de rutina) construită în timp. Încercările la care vor fi supuși vor pune sub semnul întrebării coeziunea familiei, dar îi vor și reapropia emoțional. Pato este un tânăr care visează la libertate și-și trăiește micile rebeliuni ale vârstei, ceea ce-l pune în conflict cu Kaddish. Încăpățânarea tânărului se izbește de rigiditatea tatălui, asistăm la o escalare care ajunge la violență fizică, situațiile ar fi comice dacă nu ar plana tot timpul amenințările tragediilor din jur. Proporțiile dramei sunt expuse subit, iar evenimentele din jur le aruncă în cu totul alt context:

‘Cu modulaţii atente şi o înălţime a vocii perfectă, Pato i-a spus tatălui său:

– Du-te dracului!

A spus-o încet, gustând cuvintele şi apoi, parcă remodelându-le, a spus-o din nou:

– Du-te dracului. De-ai muri odată!

Kaddish, tatăl său, s-a dat înapoi în faţa cuvintelor. Cât de mult poate suporta cineva care a făcut tot ce se putea face, dar constată că în ochii fiului său nimic n-a fost bine? În ochii lui Kaddish erau lacrimi. Îi venea să plângă. Du-te dracului. De-ai muri odată! Auzise şi altă dată vorbele acestea. De data aceasta, însă, tonul era cel potrivit, intonația era cea corectă şi a auzit totul cu urechile lui. A auzit adevărul.

L-a auzit şi l-a acceptat drept adevăr. A simţit că îl loveşte în moalele capului şi, rănit – asta este tot ce reuşea să îşi spună, că îl rănise până în străfundurile ființei sale -, i-a întors-o fiului său.

 – Du-te tu dracului, i-a spus Kaddish fiului său, Pato.

Şi apoi a răbufnit cu toată forţa şi toate sentimentele sale rănite:

– Du-te dracului. De nu te-ai fi născut niciodată!

A spus-o. Iar vorbele rostite i-au suspendat pe amândoi în tăcere câteva clipe.

Înainte de-a fi avut timp să absoarbă cele spuse, în timp ce blestemele încă pluteau în aerul dintre ei, s-a auzit o bătaie puternică în uşă.

Iar Kaddish s-a dus să deschidă. Și dorinţa lui Kaddish îndeplinit.

Într-o clipă a fost de parcă fiul lui nici nu s-ar fi născut.’ (pag. 131)

Bătăile puternice în ușă care marchează episodul din finalul primei din cele trei părți ale cărții ar putea fi descrise ca lovituri ale destinului. Pato, un tânăr student neimplicat în vreo mișcare politică devine victima aparatului de represiune al unui regim care atunci când termină de exterminat dușmanii este obligat să-și inventeze alții, pentru a-și justifica existența. Au fost zeci de mii de astfel de cazuri în cei șapte ani de dictatură din Argentina. Tineri răpiți, anchetați fără vreun proces juridic, deținuți și torturați în închisori secrete, asasinați și cadavrele lor aruncate în fluviu sau în ocean. Multe cazuri nu sunt elucidate nici până astăzi.

Mii de familii, altfel normative, s-au trezit în situația în care dispariția celor dragi a fost urmată de ostracizarea internă, de pierderea locurilor de muncă, de ignorare și boicoturi din partea celor care le fuseseră până recent prieteni, vecini, patroni sau colegi de muncă. Lilian își va pierde și ea locul de muncă și cu asta principala sursă de venit a familiei:

‘Gustavo a strâns din buze.

– Eşti concediată, a spus el.

Frida a scos un ţipăt ascuţit, bizar. Gustavo a intrat în biroul lui ca să ia cecul cu plata compensatorie, pe care deja îl completase – unul generos, după părerea lui, cât se poate de generos. Lillian a rămas pe loc, fără să fie cu adevărat mirată. Se simțea uşurată. Scăpase de o grijă.

Avea nevoie de tot timpul ei pentru Pato, pentru a se asigura că se va întoarce acasă şi, când va veni acasă, va trebui să îi fie alături. Dacă rata vreo șansă din pricina slujbei acesteia, ce folos mai aveau banii? Iar când îşi va recupera fiul, va putea trăi din fericirea de a-l şti aproape. Lillian ştia că privindu-l pe Pato, nu va mai simți niciodată foamea. Se va hrăni din dragostea cu care îl va copleşi tot restul vieții.’ (pag. 232)

Ceea ce se întâmplă cu eroii cărții și în jurul lor este o exemplificare îngrijorător de actuală a ușurinței cu care un sistem democratic se poate transforma în dictatură. Tancurile de pe străzi au fost doar prima etapa. Militarii tineri erau comandați de o oligarhie de generali bogați și corupți care sub pretextul restabilirii ordinii deveniseră seniori atotputernici. Sistemul își crease și își extinsese birocrații care păreau a descinde direct din Kafka, așa cum era Ministerul Cazurilor Special, oficial desemnat pentru a se ocupa de cazurile de dispariții, în fapt un sistem birocratic care reprima și intimida părinții, soțiile, fii și ficele aflați în căutarea celor dragi. Frica domina relațiile dintre oameni, solidaritatea interumană se dizolvase și rudele celor arestați deveniseră peste noapte proscriși:

‘Voia ca oamenii să fie îngrijoraţi şi să o susţină, voia ca ei să simtă groaza faptului că Pato lipsea de câteva ore şi speranţa că se va întoarce în câteva ore. Nu se aşteptase însă la acest detaliu scăpat total de sub control. Ceilalți nu auzeau că Pato a fost ridicat. Cu fiecare nouă convorbire, Lillian simțea că fiul ei nu existase niciodată. Ideea absenţei căpătase o amploare înfiorătoare. Era ca şi cum ai smulge o minge din mâinile unui copil şi ai ascunde-o la spate – resimţeau socul iniţial şi apoi, pur şi simplu, Pato nu mai exista.’ (pag. 152)

Identitatea evreiască a familiei Poznan complica situația. Nici Lilian și mai ales nici Kaddish nu fuseseră practicanți sau membri activi ai comunității. Bărbatul chiar fusese un fel de proscris. În clipele de restriște, după ce au încercat aproape tot – de la audiențe la oligarhi la serviciile unui preot militar șarlatan și corupt, de la cereri oficiale la mituire – ei apelează la solidaritatea evreiască. Lilian îl va contacta pe unul dintre șefii comunității, Kaddish se va duce la un rabin. Aparent sunt primiti cu brațele deschise, dar în realitate răspunsurile nu oferă nicio soluție reala sau vreo alinare a suferințelor. Preocupați de soarta propriilor familii, conducătorii oficiali sau spirituali nu au curajul luării unor poziții clare în apărarea celor prigoniți, iar soluția spirituală este și ea imposibilă din start. Sentimentele lui Kaddish sunt cele ale multor evrei necredincioși aflați în situații dificile:

‘ IATĂ LUCRURILE pentru care nu s-a rugat Kaddish: nu s-a rugat pentru îngăduință sau pentru călăuzire, pentru iertare sau pentru ajutor, n-a cerut un semn sau mângâiere, nu s-a rugat fierbinte în numele nimănui. Cu toate că s-a întors către un Dumnezeu de deasupra, Kaddish nu-şi dorea un rai care să-l găzduiască pe El. Pentru că şi imagistica anemică a omului e rușinoasă, numai ochi, peste tot ochi şi iar ochi care iscodesc neîncetat, ca şi cum singurătatea este interzisă, ca şi cum accesul în rai n-ar aduce o mai mare înţelegere, n-ar conferi contextualizare sau putere de pătrundere, ca şi cum fiecare mişcare a fiecărei ființe umane este cercetată necontenit de mamele şi fiii duşi pe lumea cealaltă.

Iată de ce un om cuprins de cea mai adâncă disperare i se va opune, iată de ce Kaddish – născut pe lumea aceasta, se pare, cu unicul scop de a fi ținut pe dinafară nu îndrăznea niciodată să îşi ridice ochii către Dumnezeu, aşa cum făcea acum. Pentru că nu voia să își facă griji că s-ar putea să intre doctorul şi să râdă de el, sau că ar putea fi surprins de rabin, care l-ar lua în posesie, sau că toți morții din toate timpurile, cei cu numele răzuite şi cei cu numele intacte, i-ar auzi rugile şi şi-ar zice că a suferit atât de mult, încât a văzut, în cele din urmă, lumina credinţei. Ni s-a dat un rai al tiranilor, un loc al coerciției, unde toți ipocriții plutesc prin aer condamnându-i pe ceilalți, ca nişte voyeuri înaripați.’ (pag. 306)

Multe detalii fine se așteaptă descoperite în paginile cărții. Mă voi referi doar la unul dintre ele – alegerea numelui personajului principal. Nu am întâlnit sau auzit vreodată de un evreu pe care să-l cheme Kaddish. Este în fapt numele rugăciunii de înmormântare sau de comemorare a morților, cea pe care un fiu o rostește la mormântul tatălui său, sau – Doamne Ferește – un tata la mormântul fiului. Cine ar da un asemenea nume copilului său? Explicația că eroul este un proscris din naștere, fiu din flori al unei prostituate și cu tată necunoscut nu este suficienta. În opinia mea, este încă un exemplu al tipului de umor tragic practicat de Nathan Englander, una dintre caracteristicile care disting proza acestui scriitor de excepție.

‘Ministerul cazurilor speciale’ a fost scrisă la trei decenii după instaurarea dictaturii militare în Argentina. Au trecut de atunci încă două decenii. La o lectură astăzi, cartea are o prospețime și o actualitate care dau senzația că este a fost scrisă ieri. Romanul lui Nathan Englander este și istorie și distopie totodată. Combinația complexa de critica sociala și analiză psihologica, amestecul de tragic și de umor, personajele imperfecte și pline de omenie cu care cititorul se identifică cu ușurință fac din această carte un reper care merită să fie cunoscut sau recitit. Sper că Editura Paralela 45 sau altă editură românească vor avea inspirația de a readuce cartea în librarii și în mâinile cititorilor de la noi, alaturi de celelalte cărți (romane sau proză scurtă) ale lui Englander. Nu sunt prea multe, dar putem spera că altele le vor urma. Timpurile noastre au nevoie de astfel de scriitori.

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

in the shadow of the Tsar (film: The Wizard of the Kremlin – Olivier Assayas, 2025)

Posted on May 25, 2026 by admin

Is it too early for cinematic versions of the story of the rise of a personality who continues to dominate contemporary world politics like Vladimir Putin? This is certainly not what writer Giuliano Da Empoli, who published the novel ‘Le mage de Kremlin’ in 2022, and director
Olivier Assayas, who brought it to the screen in 2025 in an English-language version called ‘The Wizard of the Kremlin‘, believe. In addition, they achieved this with the tools of political fiction mixed with a dose of thriller. The editorial success was remarkable. A bestseller on the French market, the book won the Grand Prix for Novel of the French Academy and the Honoré de Balzac Prize, losing the Goncourt Prize ‘in the tie-break’, after 14 rounds of voting, only thanks to the decisive vote of the president of the jury, who preferred a competing novel. Da Empoli‘s book, written in 2020 but published in April 2022, had a special resonance in the context of that political whirlwind caused by Russia’s invasion of Ukraine that followed the pandemic in a sequence of events that could not have been anticipated by any writer’s imagination. It would probably have been successful anyway, as it is a well-written book that brings important events and issues to the reader’s attention, but the current situation amplified its impact. The film, made three years later, is still acutely relevant. Political fiction reflects reality or perhaps tries to decipher and clarify it, but the experienced filmmaker Olivier Assayas did not give up on the tools that can attract the attention of an audience that is not necessarily interested in international politics. However, not everything succeeded to him in this film.

The story mixes real characters, with their names we know from the news, with some completely fictional and with others that transparently mask other real personalities. An expert in Russian literature on a documentary trip to Moscow is invited to a ‘dacha’ located in the frozen landscape of the endless forests of Russia for a conversation full of confidences by the enigmatic Vadim Baranov, once an artist, reality show producer and gray eminence of Vladimir Putin, nicknamed the Tsar. Retired from politics, Baranov talks about his family and youth, life in Russia in the 1990s, his contribution to the discovery and political rise of the Tsar since 1999 and his experience in the circles of power. Vadim Baranov, the ‘Wizard of the Kremlin’, is a fictional character, but largely inspired by the personality of an advisor and ideologue of Vladimir Putin until 2020. What follows after the introductory scenes can be described as a docu-drama that covers the over two decades of the political and ideological changes that Russia went through from the 1990s to the mid-2010s. Baranov’s family belonged to the elites of officials and intellectuals of various regimes in Russia. His father had been an academic and high-ranking official in the Soviet hierarchy. The son makes a career in the post-Soviet period and reaches the circles of power with the rise of Putin. The young artist evolves over time from a creator of art to a creator of reality, among his ‘contributions’ being the concept of ‘sovereign democracy’. He lives in the world of oligarchs and power-hungry politicians, but the character who dominates the entire story, without being present all the time on screen, is undoubtedly Vladimir Putin. As viewers, we witness Putin’s metamorphosis and the reorientation of Russia.

Olivier Assayas warns his viewers from the beginning that what they will watch is a fictional product based on real events and characters. To make the film accessible to an international audience, it is spoken in English, with a few documentary inserts in Russian. Some characters mimic Russian accents, others do not. I believe that this aproach lacks authenticity and I found excessive the caricaturization of some of the characters, in contrast to the soberty of others. I did not like at all the way in which Paul Dano, an actor I have appreciated in several other films, played the role of Vadim Baranov. Monotonous and lacking in complexity, the actor failed to be credible both when he played the character in his idealistic youth and when he becomes Putin’s image-building man and ideologue, and even much less when explaining his evolution. Jude Law manages to physically bring Putin to the screen, but his character remains as shrouded in secrets as the politician. Alicia Vikander is Ksenia, the hero’s life partner, romantic disappointment and then again partner. Unfortunately, she did not have enough text to give life to a character who could have been much more interesting. ‘The Wizard of the Kremlin‘ is a docu-drama and a political thriller that I watched with great interest because of the subject, but which disappointed me at times in its execution. The evolution of Russia and the role played by Putin represent one of the most dramatic and significant episodes in the history of the first decades of our century. The courage to approach them when they are still hot topics is welcome. This movie will be followed by other that will deal with the era and the subject. Some will do it, I hope, better.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

irish horror (film: Hokum – Damian McCarthy, 2026)

Posted on May 12, 2026 by admin

It takes a bit of courage, or perhaps audacity, to give the title ‘Hokum‘ to a commercially distributed film. The noun ‘hokum’, which I learned on this occasion, has a few different meanings: it means ‘nonsense’ or ‘just plain nonsense’ but also defines a cheap theatrical or cinematic device, designed to attract the audience’s attention in order to create a calculated reaction from the start. Irish director and screenwriter Damian McCarthy gives his films enigmatic one-word titles. ‘Hokum‘ is his third consecutive film to follow this convention, and all belong to the horror genre, using elements of Irish folklore, rich in ghosts, mysteries and supernatural creatures. The stakes are a bit higher in this film, which is an Irish production with American and Emirati financing.

The hero of the film, named Ohm Bauman, is an American novelist and a very unsympathetic guy. He travels to Ireland for the first time in his life to bury his parents’ ashes in the place where they had spent their honeymoon, perhaps the happiest time of their lives. He is hosted at the inn where they had also lived, perhaps using the bridal suite that is locked by the owner because it is haunted by ghosts. The hero’s antisocial behavior – perhaps due to a creative crisis in search of the end of a trilogy of novels or perhaps due to childhood traumas – and excessive consumption of whiskey lead him to an attempted suicide. When he wakes up, he discovers that the hotel barmaid who saved his life has disappeared. The hotel is rumored to be haunted, with strange characters roaming around. Are the supernatural phenomena that all the locals seem to believe in ‘hokum’, or are they part of a reality that you have to believe in order to understand?

Adam Scott delivers a remarkable performance as an atypical anti-hero for horror films. Viewers will have difficulty identifying with his character, at least at first, but as the story progresses, some of the reasons for his behavior will become clearer. The cinematography combines gloomy tones with a not always clear image, and the hotel building where most of the story takes place looks like a combination of the exterior of ‘Psycho’ and the interiors of ‘The Shining’. The elements of Irish folklore are not very well highlighted, but perhaps that’s for the best, because too many rational explanations could harm the mystery. This film is not for those who consider supernatural phenomena to be just ‘hokum’. You have to believe in them, at least as an artistic convention, like fairies and ogres in fairy tales. For many viewers who accept conventions or even believe in them, ‘Hokum‘ can be a delight.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

wedding and prejudice (film: The Drama – Kristoffer Borgli, 2026)

Posted on May 12, 2026 by admin

‘The Drama‘, the film written and directed by Norwegian Kristoffer Borgli who crossed the Atlantic for several years and is now making films in the United States, combines in a surprising and original way two film genres that are apparently light years apart: the romantic comedy and the social film about the tragic phenomenon of violent acts committed in American schools by students who have too early and too easy access to lethal weapons. The social pressures and prejudices amplified by the accelerated speed of spreading rumors in the constantly connected world we live in are questioned. The pretext seems frivolous, like in many romantic stories on screens, but the stakes are immense and the issues raised deserve a debate that only begins in the cinema, but will continue among many who have seen the film.

Emma and Charlie form a couple who seem to be living a love story like in the movies. The chance meeting turns into a lightning-fast love story that quickly evolves into the planning of a dream marriage. When they meet at a restaurant with their best friends, Rachel and Mike, to plan the last details of their wedding, a trivial conversation and a game about ‘truths of life’ trigger a catastrophe. Slightly intoxicated by alcohol, Emma tells of an episode from her adolescence in which she came close to committing a crime. Rachel is outraged, Charlie begins to have doubts about the beautiful woman he is linking his life to. The wedding preparations continue, but with hurdles. Will the two young people manage to overcome the distrust aroused by the revelation of secrets from the past? Was the episode from Emma’s past just a teenage mistake or perhaps the sign of serious personality disorders and a symptom of a social illness widespread in American society? The judgments of those around her, perhaps their prejudices, do not help to clarify the situation, on the contrary.

The mix of themes is a bit eclectic and perhaps screenwriter Kristoffer Borgli could have reduced the number of topics undertaken directly or in passing, focusing on the central thread that is important enough to support the film. Director Kristoffer Borgli, however, manages to sustain the pace and create a constantly interesting action. Zendaya is one of the hottest names in Hollywood today and she manages, together with Robert Pattinson, to create a believable couple on screen that viewers become attached to, a couple that struggles with the prejudices of those around them, but especially with themselves in an attempt to overcome an abysmal crisis. I also liked Alana Haim, another talented and rising actress, whom I have noticed in several other films. ‘The Drama‘ isn’t perfect as a story (the ending is also a bit long and predictable) or as a production, but it’s an interesting film that raises difficult issues and addresses them in an open style, avoiding judgments. It is, if you wish, proof that romantic comedy can also address themes with substance, going beyond the condition of simple entertainment.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment